joi, 10 decembrie 2009

Ratiune, sentimente sau realitate... asta e intrebarea

Azi pentru un motiv sau altul, desi aveam foarte multa treaba, mi-am gasit vreo 3 momente in care m-am gandit la mine; ceea ce nu s-a intamplat prea des in ultima vreme. Si intrebarea la care am ajuns, dupa aceste momente, este una simpla: "ratiune, sentimente sau realitate?"

Pentru ca l-as primi inapoi instant, intr-o clipita... si asta doar pentru ca asa imi dicteaza sentimentele, pentru ca asa sunt eu: sentimentala, altruista si pentru ca are nevoie de mine. Dar in clipa urmatoare, imi vine sincer... sa vomit. Cum sa-l primesc inapoi? Si ratiunea incepe sa vorbeasca... dupa tot ce mi-a facut? Ar trebui sa fiu proasta si nebuna sa fac asa ceva. Si apoi incepe realismul... sa-l primesc inapoi? Dar ce? Mi-a cerut asta? De parca ar vrea el asa ceva... nu ma vrea pe mine, daca ma vroia, ramanea langa mine.

Dar ma intreb, in acelasi timp, oare chiar alea sunt cele 3 optiuni? Sau poate nici eu nu stiu sa mai analizez bine, pentru ca sunt subiectiva. Ceea ce ar fi ciudat, mai ales ca nu-mi placea deloc acum ceva timp si... e imposibil sa ajungi sa simti ceva dupa ceva atat de insignifiant.

Sau poate de fapt ne mintim mereu, in speranta ca nu vom sfarsi rau. Daca cineva ar fi citit blogul mereu, poate ar fi observat ca l-am observat pe Freddie acum ceva timp si cum nu vroiam sa-mi dea drumul la mana, desi... nu aveam de ce sa-mi doresc asa ceva la momentul respectiv. Sau cum l-am invitat la dans acum vreo 8 luni, prima oara cand l-am cunoscut, desi nu-mi amintesc sa-l fi simpatizat de atunci (dar la ce mi-a descris cand si-a amintit, suna a comportamentul meu de acum 8 luni cand eram mult mai directa cand vroiam pe cineva). Si poate am fost mereu in negare, pentru ca nu-mi vedeam sansele (ceea ce nici nu consider ca as fi avut) sau pentru ca stiam ca e doar ceva de moment pentru mine, doar o simpla joaca. Si poate acum mi se demonstreaza ca nu m-am jucat sau ca iar m-am pierdut pe parcursul jocului...

Si totusi, indiferent de lucrurile prin care trecem, indiferent cat de fericiti suntem sau cat de dezamagiti, mereu este dificil de ales: ratiune, sentimente sau realitate? Oare stii sa discerni intre ele? Oare stii care e care? Care e ratiune, care e sentiment, ce e realitate? Oare stim sa fim adevarat obiectivi atunci cand suntem implicati?

miercuri, 2 decembrie 2009

doar asa... pentru ca stiu...

Dupa inca o zi si dupa inca multe idei si impresii, pot spune ca acum incep sa asimilez cu adevarat ceea ce s-a intamplat. Si acum pot incepe sa fiu mai obiectiva, desi ma adancesc in subiectivitate.

Ne-am obisnuit sa jucam teatru, doar pentru ca cei din jur sa nu-si dea seama de ceea ce simtim cu adevarat. Si uneori ne este si frica sa ne recunoastem noua ceea ce simtim. Asa este firea umana. O facem din conservare, o facem pentru ca ne-am obisnuit. Sunt o multitudine de ganduri pe care le am...asa am fost mereu, dornica de invatat, dornica de dezvoltare personala, mereu altruista si deschisa catre nou si cu incredere.

Si totusi, pana unde esti altruist? Crezi ca iubesti si adori trecutul, dar ti-ai dori in acelasi timp sa-ti traiesti prezentul cum trebuie. Si simti ca trebuie sa schimbi ceva, dar parca obisnuinta aia, dependenta aia tampita nu-ti da voie. Te atrag al dracului de mult amandoua si parca preferi sa fii comod. Pana unde esti altruist? Ii cedezi trecutului din comoditate sau risti in prezent? Sau din contra, esti egoist pana in panzele albe si faci ceea ce crezi ca te face fericit?

Si automat imi apare in ganduri alta intrebare: ce faci cand iti dai seama ca ai gresit? Te intorci incercand sa repari greselile? Eu cred ca o sa te simti prea prost de greseala pe care ai facut-o si nu vei incerca sa repari, pentru ca deja te gandesti ca nu ai absolut nici o sansa sa intorci "destinul" pe calea care trebuia de la bun inceput. Pentru ca iti pierzi speranta.

Si atunci, ajungi la intrebarea finala: nu este un joc vicios? Ai vrea sa traiesti in prezent, dar din egoism traiesti unde crezi ca ti-e mai bine, iti dai seama ca ai gresit si... nu te mai intorci, pentru ca ti-e teama de respingere. Nu e un cerc vicios? De unde stii ca ai ales ce trebuie?

o melodie faina... http://www.youtube.com/watch?v=CfwG4ac1Khc

PS: ai incredere in tine, ceea ce vrei cu adevarat; nu-ti fie frica nici o clipa sa ceri ceea ce ti se cuvine, si nu-ti fie frica sa ceri ajutorul atunci cand ai nevoie; si mai mult de atat, cand te vei intoarce, intoarce-te fara frica! cine stie? poate inca va fi deschisa poarta...

PPS: as vrea sa-i zic si numele de scena asa ca: "multumesc Freddie pentru o perspectiva noua pe care mi-ai oferit-o..."

marți, 1 decembrie 2009

Unele trebuie invatate pe cale mai dura

Nici nu stiu cum sa incep. Scriu acum dupa ce am stat de vorba cu minim 5 fete si minim 5 baieti despre ceea ce s-a intamplat - oameni inteligenti, oameni trecuti prin viata/relatii. Si am reusit sa ajung la cateva concluzii, dar mai intai sa relatam ca sa stie toata lumea la ce anume ma refer.

Sa te tatonezi 2 luni de zile, sa flirtezi vreo o luna, sa incerci sa incepi o relatie intr-un sfarsit. Glumele sunt glume mereu si niciodata nu am culcat urechea la ceea ce am auzit. Am fost mereu o persoana cu principii clare, o persoana care mereu, nu stiu cum, am reusit sa citesc oamenii. Si mereu am avut incredere totala in instinctele mele. De data aceasta am vrut sa ma incred in ceilalti din jurul meu, am spus ca poate din aceasta cauza nu-mi ies relatiile si am atata experienta in acest domeniu. Si am avut incredere in prietenii mei, in prietenii lui, in prietenii comuni si mai mult de atat, am avut incredere in el, asa cum mi-a cerut.

Cum spuneam si mai devreme, unul din principiile mele este: nu-mi trada increderea sau asteptarile setate de tine. Sa spunem ca nu condamn prietenii, pentru ca poate ei nu-l cunosc suficient (desi ar fi trebuit), dar il pot condamna pe el dupa ce m-a rugat de nenumarate ori sa am incredere in el.

Pentru mine, sunt doar 2 intrebari care probabil vor ramane fara raspuns multa vreme de acum incolo:
1. de ce nu am avut incredere in instinctele mele? de ce nu m-am crezut pe mine cand am zis ca nu e adevarat nimic din ceea ce imi spune?
2. cum a putut sa faca asa ceva? sa ma roage sa am incredere in el, sa-mi garanteze ca totul va fi bine, sa-mi ceara sa am incredere si sa merg cu valul, cand eu l-am rugat, daca nu are siguranta in ceea ce spune, sa mai asteptam nitel?

Cum spuneam si la inceput, dupa multe conversatii despre ceea ce s-a intamplat, au existat anumite concluzii. La modul general, pentru barbati totul e simplu: te vreau pe tine acum, o vreau pe ea atunci. De asemenea, sunt porci sau nesimtiti: fac orice ca sa obtina instant ceea ce vor. Mai mult, de multe ori nici ei nu stiu ce vor: ba au impresia ca vor sa-si traiasca viata si sa futa in stanga si dreapta, ba cred ca vor sa se ia cu vreo tipa (pe care uneori cred ca o vor nevasta doar pentru ca ii fute bine), ba nu-si dau seama pe moment ca te vor pe tine. La modul "specific", el e prost pentru ca nu o vrea pe ea de fapt, pentru ca ea nu-i face bine, pentru ca de mine are nevoie si pentru ca momentan prefera sa se minta, din comoditate/obisnuinta probabil.

Dar desi blogul ar trebui sa analizeze relatii, niciodata nu am scris despre ceea ce cred altii, dar nu sunt si eu de acord. Aici imi zic parerea mea... deci, eu nu inteleg de ce a facut asta. Pe de cealalta parte, cred ca are nevoie de cineva alaturi de el care sa-l ajute sa treaca peste fosta relatie si care sa-i fie alaturi. Si poate ca eu eram persoana de care avea nevoie. Ceea ce stiu cert este ca de acum incolo niciodata n-o sa-i mai cred pe cei din jur, ci o sa ma cred pe mine. Si mai stiu ca o sa se intoarca; dar ca intotdeauna, s-ar putea sa fie prea tarziu.

Dar asa trebuie uneori. Trebuie sa inveti pe calea dura unele lectii. Nu stiu de ce m-a mintit asa, ce anume a urmarit, de ce a facut asa, de ce s-a purtat asa saptamani bune si apoi a zis pa, de ce a avut privirea aia cu 24 ore inainte... Poate o sa-si dea seama maine, cand nu mai e langa ea ca de fapt a gresit. Poate n-o sa-si dea seama niciodata, poate... Dar SIGUR eu voi avea si mai multa incredere in mine!

Concluzia personala, asa... mai finala: nu astepta sa vina ziua de maine, sa repari ceea ce-ai gresit, sa obtii ceea ce vrei; s-ar putea sa nu mai existe o alta zi, o alta ocazie, o alta sansa. Multi sunt sus, dar sa te ridici la loc, sus, de unde ai cazut, este al dracului de dificil. De ce toti oameni calca in picioare ceilalti oameni, de parca ar fi niste cadavre lipsite de suflare, doar pentru a obtine ceea ce vor? Oare merita sa-i ranesti pe cei din jur, pentru a obtine ceva ce tu crezi ca este important? Sau uneori e bine sa mai inchizi si ochii la dorintele tale, pentru a-i face fericiti pe cei din jur, si poate la final vei fi si tu fericit?

Sa te increzi in ceilalti? Sau sa crezi instinctele tale pana la bun sfarsit?

marți, 24 noiembrie 2009

Viitor

Ma uit la FlashForward mai nou. Si ma tot intreb: ce senzatie trebuie sa ai atunci cand ti se ofera ocazia sa-ti vezi viitorul. Si oricat de mult ai vrea, oricat de mult ai incerca, orice actiune ai face, iti va influenta viitorul; eventual modificandu-l pe cel care il vazusei deja.

Amintiri comune... care nu s-au intamplat. Cum ar fi sa stii ca peste 6 luni vei fi casatorit cu cineva pe care nici nu cunosti atunci? Cum ar fi sa afli ca un prieten drag va muri? Sau cum ar fi sa te vezi cu persoane pe care le urai in trecut? Sau facand ceva care nu-ti placea sau la care nu te asteptai?

Si recunosc... spun mereu "traieste clipa" pentru ca eu cred cu tarie in acest lucru si nu in analiza trecutul sau in ghicirea viitorului. Eu n-as vrea, sincer, sa am nici un fel de imagine a viitorului. Si asta pentru ca recunosc: sunt romantica, timida si toate cele de rigoare. Si mie imi place sa fiu surprinsa, sa ma trezesc in fata faptului implinit si nu sa anticipez. Eu vreau creativitate, nebunie, spontenaitate. Oricat de mult visez la momentul meu, la un EL, la fericirea mea, la visele mele... vreau sa ma surprinda.

Nu stiu ce va fi, nu stiu cum va fi, nu stiu daca vreau ceva. Stiu doar ca poate mi-ar placea sa fie, sa fie intr-un anumit fel sau ceva anume... dar spre si vreau sa ma surprinda, nu sa anticipez sau sa fiu provocata sa ma gandesc spre viitor.

Si de fapt, asta facem zilnic. Suntem provocati sa ne gandim la viitor... unde vrem sa ajungem, ce companie, cati bani vrem sa facem, ce invatam, ce dezvoltam, cu cine vrem sa ajungem, ce prieteni vrem langa noi etc. Dar oare chiar vrem sa anticipam viitorul? Oare vrem sa-l spunema jucam rolul unui ghicitor, sau vrem sa-l traim inopinant?

joi, 19 noiembrie 2009

Have yourself a merry little christmas...

Sau nu aduce anul ce aduce clipa...

Imi aduc aminte, cum anul trecut, pe vremea asta, adoram independenta de care dadeam dovada. Vroiam sa fiu nebuna, sa explorez ... adoram ca-s singura si ca desi aveam pe cineva constant in viata mea, eram singura. Chiar daca relatia cu Ace nu a fost una super reusita, pot spune ca adoram cum ma simteam atunci si cum ma facea sa ma simt.

Dar anul acesta, nu stiu pentru ce motiv nu am chef sa fiu singura. Eu, care nu-s persoana de Craciun, abia astept luminitele magice din Bucuresti. Abia astept sa ninga, sa fiu imbracata gros, pufos, cu manusi si urechi fluffy si sa-l am langa mine. Sa ma tina in brate, sa aibe grija de mine, sa ma protejeze de vremea rea. Sa ne jucam in zapada si sa topim toate bataile cu bulgari in saruturi lungi, lungi inconjurati de zapada. Am chef sa fiu pisicita, sa fiu alintata...

Si parca, totusi... dupa atatea relatii, dupa atata fete masculinte perindate prin viata mea... desi sunt inca tanara, parca am invatat sa suflu si'n iaurt. De unde stiu eu ca pe mine ma vrea, de unde stiu ca nu se va intoarce la fosta, de unde stiu ca vom avea o relatie sexuala buna, de unde stii ... orice? Si dupa atata vreme... chiar daca sunt atrasa teribil de vreun baiat, prefer sa-l testez "de-l ia dracii" inainte de a le oferi macar o sansa in fata mea. Si parca... dupa atatea... m-am plictisit de tot. Minciuni, tertipuri, ascunzisuri, jocuri si orice... d-asta ador eu perioada de la inceputul unei relatii... acolo sunt ei creativi, acolo iti apar cu noi idei... acolo iti apar cu pozitii interesante in pat... si atunci te impresioneaza cel mai mult. Si apoi, te au. Esti a lor. Pe deplin. Pentru ca suntem si noi proaste si ne indragostim si le aratam imediat ca suntem topite. Si stop joc.

Dar anul acesta am chef de un om inteligent, un om destept, un om cu carte, citit etc... un om bun la toate, un om creativ, inventiv, un om bun la pat, un om matur... Un om care... sa ma surprinda :)

Si va urez in avans, pentru ca am o stare de euforie teribila de vreo 4 zile:

Sarbatori calde cat mai placute, petrecute alaturi de cei dragi! Si sa aveti langa voi, chiar daca nu este cu voi :P , persoana la care tineti. Candva, cumva o sa se aseze lucrurile exact asa cum trebuie!

duminică, 8 noiembrie 2009

Traieste clipa?!

Pacat. Stau astazi aici, in conferinta si… imi pare rau ca am cedat inca o data si am oferit prezumtia de nevinovatie, fara sa ma incred in propriile mele credinte – sa nu ai incredere si sa nu te deschizi atat de repede, indiferent de ce ti se pare sau de ce ti se promite.


Ma gandesc mereu la deciziile luate si imi asum responsabilitatea pana la capat. Si uneori intalnesc oameni care imi spun ca nu fac bine, ca n-ar trebui sa fiu atat de hotarata in gandirile si principiile mele, pentru ca exista si exceptii de la regula. Din pacate, pana astazi niciodata, nu mi s-a demonstrat ca ar avea ei dreptate.


Din pacate, oricat de mult as incerca eu la varsta mea „frageda”, sa inteleg comportamentul oamenilor din jurul meu, nu-mi iese mereu... si mai ales comportamentul baietilor din jurul meu.


Si astazi imi iau angajamentul ca orice ar spune, trenul a plecat si probabil nu se va mai intoarce vreodata. Urasc ipocrizia si minciuna. Si urasc momentele alea in care el iti spune ca nu e pregatit de o relatie, ca nu te cunoaste indeajuns si ca trebuie sa astepti. Si apoi, cu prima ocazie, iti spulbera toate visele si sperantele si iti taie aripile cu care ai putea zbura de langa el, pentru a-l uita si pentru a reusi sa treci peste ceea ce ti-a facut.


M-am saturat, sincer, sa ma intreb in toate posturile blogului de ce sunt asa, de ce sunt prosti, de ce le este frica, de ce nu-si iau angajamente, de ce nu traiesc clipa. Si astazi am invatat ca trebuie sa traiesti ziua ca si cum ar fi ultima, pentru ca s-ar putea chiar sa fie adevarat. Si daca cumva e ultima si tu nu esti impacat cu tine, o sa ai tone de regrete. Si momentan, imi este foarte clar ca multi chiar traiesc clipa, chiar daca ranesc pe cei din jur. Pentru ei conteaza sa se simta ei bine, ei sa nu aiba regrete. Si ei se simt bine! Ei nu au regrete! Ei bine, BRAVO! Sa traiti clipa pentru voi, nu pentru altii!

marți, 3 noiembrie 2009

2 jucatori

Situatie ipotetica: se intalnesc 2 jucatori: fata si baiat. Doua persoane care mereu au jucat dragostea, au mimat-o si uneori poate chiar au trait-o, dintr-o eroare de calcul. Doua persoane, care s-au invatat sa fie ranite mereu, care de foarte multi ani au scuturi de aparare impotriva dragostei, doua persoane care nu s-au implicat in totalitate niciodata in relatiile lor.

Suntem intr-un film. Inchipuiti-va cum se intalnesc pe strada, nu se cunosc, dar ceva anume ii atrage cate cealalta persoana. Si brusc isi dau seama ca trebuie sa se joace, asa cum au facut mereu. Si incepe parca un joc in oglinda, isi recunosc miscarile, isi recunosc vorbele, dar sunt mereu in garda pentru ca deja cunosc jocul. Fiecare asteapta ca celalalt sa greseasca undeva si... jocul sa fie castigat de el/ea. Si ca intr-un tango perfect, ti-ai dori, tu ca persoana din exterior, sa nu se termine vreodata dansul lor, pentru ca este fascinant.

Dar brusc, undeva in public pocneste ceva, ceva care atrage atentia partenerilor de joc; ceva care dezechilibreaza un pic lucrurile, ceva care de fapt le poate oferi un avantaj... sau un cost. Aici am pierdut. Aici, am avut slabiciunea sa-i vad sufletul pur, intins in fata mea, aici am avut sansa pret de o clipa sa-l vad pe el, cu adevarat el. Si asa cum mi-a zis si el, s-a speriat pentru clipa de neatentie si ca iarasi cineva isi va bate joc de dragostea lui si s-a ridicat asupra mea si a lovit cat de tare a putut. Si-a fugit.

Nu pot sa nu ma intreb: oare vreodata acest dans perfect va fi transformat si in altceva decat un joc din care sfarsim raniti si nefericiti? Eu, una, as vrea sa am grija de tine si tu sa ai grija de mine... nu sa ne ranim reciproc (ce vis dragutz... sau ce final dragutz ar mai fi fost pentru povestea de mai sus...)

luni, 2 noiembrie 2009

Nu stiu

Degeaba vorbim de trait clipa, pentru ca ne este imposibil. Trebuie sa existe ceva in trecut, care sa nu ne poata lasa sa traim si sa ne bucuram de prezent, ce sa mai zicem de construirea vreunui viitor.

Ma gandeam la senzatia pe care o ai atunci cand te afli in fata prezentului, poate chiar a unui viitor, dar trecutul te tine strans de mana si parca te sufoca. Nu poti spune "da", dar nu poti spune nici "nu". Si spui "nu stiu" si te enerveaza ca te tot intrebi "oare ce-o fi?" dar nu-ti poti raspunde. Si este stresant, pentru ca pe moment nu iti dai seama de ce spui "nu stiu".

Nu stiu. M-am saturat de asteptat. Am impresia ca am asteptat mereu, niciodata nu am trait. Mereu asteptam sa se aseze lucrurile sau sa se intoarca in tara sau sa treaca peste fosta etc. Dar pe noi cine ne asteapta? Niciodata nu e timpul potrivit pentru nimic si pentru nimeni, mereu exista piedici care ne pun la incercare, si mai mereu nu le trecem pentru ca interpretam gresit prezenta lor in viata noastra.

Sincer, as vrea sa stiu atat de multe, dar mi-e imposibil. Nu stiu. Nu stiu daca va fi vreodata momentul potrivit, tipul potrivit, locatia potrivita. Nu stiu daca vom fi vreodata impreuna, nu stiu daca putem ajunge vreodata impreuna in Praga de Craciun, nu stiu daca maine voi mai fi langa tine. Si vreau sa ma incapatanez si sa spun "traiesc clipa", dar singura nu pot face asemenea promisiuni.

Si mai enervant este atunci cand stii ca e o greseala, dar nu o poti indrepta. Si greseala ramane acolo pe vecie si se poate corecta foarte greu. Este enervant cand iti dai seama ca oricat te-ai chinui, nu va fi vreodata posibil.

Indiferent de ce se intampla, pentru ca oamenii sunt diferiti si minunanti, nu stii niciodata la ce sa te astepti. Oare poti vreodata sa traiesti clipa la propriu sau de fapt, ne prefacem intr-un joc superb, ca prezentul conteaza cel mai mult? Oare n-o sa-ti dai seama peste 10 ani ca nu trebuia sa fii atat de nebun, atat de ancorat in trecut, atat de libertin, atat de copilaros si ca... daca ai fi apreciat la timp persoana de langa, poate ai fost mult mai fericit?

PS: oare de ce toti sunteti atat de stupizi incat sa constientizati prea tarziu greselile? Oare de ce va este frica ca este prea superb? Oare de ce sa spui ca ti-e teama si ca vrei si apoi sa retractezi? Oare de ce ne sufocati cu sentimente si trairi, daca a 2a zi le stergeti cu buretele ca pe niste minciuni nerusinate? Oare de ce cand spunem "nu-mi frange inima", ne frangeti aripile ca sa nu putem zbura?

vineri, 30 octombrie 2009

Mai vreau...

Ne jucam si ne jucam... of, of of... imi place si mai mult. As vrea sa nu se opreasca niciodata... partea asta imi place cel mai mult intr-o relatie :)

Dar incep sa ma plictisesc. Imi trebuie o finalitate. Ma joc, ma joc, imi place, e fascinant, dar... apoi ce? Mi-ar placea sa stiu incotro... ca sa stiu pentru ce trag. Stiu ca ar trebui sa ma joc, pentru ca asta vreau... dar ...

Si vreau, mai vreau... parca vreau... nici eu nu stiu cum sa scriu, ce sa scriu aici. Parca am chef de lugu-lugu, de plimbari sub clar de luna, de sms-uri ascunse, dar parca nu cu tine. Si parca si cu tine. Si de fapt nici nu stiu ce vrei. De parca as stii ce vreau eu! Of ce complicaciuni uneori...

Ma chinui de 2 ore sa scriu postul asta, dar parca mi-e teama... cine va citi, ce va spune mai departe, cum se va interpreta... sa nu ajunga la tine informatiile astea, ca parca mi-e teama ca... o sa ma respingi sau ca cine stie ce-o sa se intample. De parca ai avea pe cine sa respingi... de parca te-as accepta eu langa mine. OOOOOFFFFF nu inteleg ce s-a intamplat. Ca nu s-a intamplat nimic!

Uneori cred ca suntem vulnerabili si deschisi catre persoane noi si relatii in anumite momente, gen lipsa din ultima vreme a unei relatii sau a unei persoane "speciale" in viata ta sau cand ai fost proaspat ranit de persoana draga etc. Si din pacate, daca nu stii sa te protejezi in acele momente, poti sfarsi in vreo relatie sau langa persoane langa care ne-ai vrea sa fii vreodata.

Te-as vrea atat de mult... si as vrea atat de mult sa cred ca poate e posibil ceva, dar la cat de vulnerabila am devenit in ultimul an, prefer sa ma tin in garda, sa jur ca nu simt absolut nimic, sa nu simt absolut nimic si... sa astept sa mai treaca ceva timp, peste noi, peste sentimente, peste cuvinte, peste priviri, sa se aseze mai adanc daca este adevarat si abia atunci, poate...

vineri, 23 octombrie 2009

Tachinare si flatare

Bun. Toata lumea ma intreaba de ce scriu anonim si de ce nu promovez blogul in randul prietenilor. Pentru ca aici scriu exact ceea ce este in inima si sufletul meu, pentru ca nu vorbesc doar de mine uneori, ci si de prietenele mele, si pentru ca, sincer... sunt timida in anumite momente.

In alte momente, sunt nebuna, directa, infipta si... rea :) Iar de curand, sincer, cred ca am fost cam rea cu un tip. Nu stiu de unde si de ce, dar in grupul nostru de prieteni s-au lansat zvonuri si se fac glume pe tema unei posibile relatii intre noi 2. Problema este ca... eu ma tot jucam si ma tot intrebam daca oare chiar imi place de el. Din pacate sau fericire (inca nu mi-am dat seama), am realizat ca... ma simt asa si ma implic asa, pentru ca ma flateaza. Un tip ca el spera sa fie cu mine... nu ca are ceva rau sau ceva de genul asta, dar... nu. Asa ca am inceput sa-l tachinez :) glume, apropouri... sunt aproape de el, dar plec repede.

Toate fetele sunt asa. Ne jucam. Asa ne place. Nu toti care spera, obtin si ceea ce si-ar dori. Trebuie sa te chinui muuuult... Si cred ca de data asta, este prima oara cand analizez situatia fetelor din Bucuresti, fete care sunt poate increzute, poate sigure pe ele si care de obicei vor ceva anume. Si imediat cum cineva care nu prea prezinta ceea ce ne-ar interesa, dar incearca ceva... incepem sa ne jucam. Sincer, nu e ca si cum nu ne-ar pasa de cei din jurul nostru, dar asa este scris in fisa postului nostru :)

Oare cate fete din Bucuresti respecta aceste descrieri? Oare cate dintre noi, suntem sincere cu adevarat, si putem recunoaste ca facem asa?

marți, 20 octombrie 2009

Inocenta

Mi-e dor de senzatia aia de la inceput... dupa timiditate, cand te lovesc sentimentele. Si te uiti in ochii celuilalt, pierdut in frumusetea momentului.

Tot speri si sper(i) ca voi(vei) retrai curand sentimentul. Senzatia de plutire. Vine sa te tina in brate, te simti cel mai protejata din lume si te invita sa iti explice stelele. Se intoarce spre tine, se uita in ochii tai si-ti spune: "pacat ca nu intelegem stelele complet. Sigur ar spune ca esti cea mai frumoasa de pe Pamant" (indiferent ca poate sunt vrajeli, le credem, pentru ca asa vrem si pentru ca asa trebuie in acel moment) si topeste totul intr-un sarut tandru.

Sau ce simti atunci cand treci pe langa locuri ale voastre... unde v-ati sarutat prima oara sau unde ti-a zis prima oara ca te iubeste. Cand speri ca indiferent daca relatia voastra se va termina, el te va cauta la locurile respective, ca in orice film american. Si senzatia ca e mereu acolo, langa tine, in tot ceea ce faci, in fiecare gand, gest, respiratie etc. Cand simti ca ai putea trece si munti, doar ca sa-l saruti inca o data...

Sa-ti daruiasca flori, complimente. Sau sa ti se para ca totul este superb. Sa citesti o carte si gandul sa te poarte catre el. Sa-ti zambeasca si sa ai impresia ca... zambetul acela e tot de ce ai nevoie sa traiesti. Sau vibratiile pe care le simti cand te pregatesti de intalnirea cu el, cand il vezi si cand te ia in brate... vibratii care se intensifica atunci cand te saruta prima oara pe ziua respectiva.

Sa traiesti momente de plin extaz si fericire, momente pe care sa le retraiesti mereu cand te uiti in ochii lui. Cand stai la masa cu prieteni si voua va vine sa stati impreuna, doar voi doi si sa va sarutati, nu sa stati la masa cu altii. Sau cand mergeti la mare/munte si... voua va vine doar sa stati in camera voastra.

Of... cate lucruri simt acum si ce sentimente ma incearca. Mi-e dor de plutirea asta... momentul acela in care te simti cu adevarat protejata, admirata, dezmierdata... acel moment in care inocenta ta atinge cote maxime. Momentul in care crezi in toate semnele pamantului, vietii... ca ai vazut un cosar, deci o sa aveti noroc in dragoste, sau ca a varsat sarea, deci sigur o sa va certati, sau ca ii place nu stiu ce scriitor, care iti place si tie, deci e clar ca trebuie sa fiti impreuna.

Sunt curioasa: oare se poate pierde din aceasta inocenta cu trecerea timpului, cu inaintarea in varsta?

luni, 19 octombrie 2009

Un nou inceput sau... poate nu!?

Ca tot vorbeam eu in posturile trecute de calmitate si fericire in singuratate... si de sentimente ciudate la care nu ma asteptam pe care le-am trait acum cateva luni la mare.

Eeee... interesant mai este sentimentul pe care il traiesti cand te place un baiat. Sunt atat de dulci uneori, cum sunt ei tari si pe pozitii, invincibili si cum, de fapt, isi musca pumnul de "oftica" cand isi dau seama ca le place o fata si nu prea o pot avea :) Cum il auzi soptind injuraturi la adresa propriei persoane: "cum ai putut ma? stii ca nu poti s-o ai... si tocmai pe asta trebuie s-o vrei?", si tu il intrebi "ce-ai spus?" si te amuzi de raspunsul lui "nimic... nimic... m-am lovit"...

Te simti normal, iti faci treaba si crezi ca toate au fost doar niste glume. Doar ca el nu se comporta normal. Felul lui de-a fi este altfel... parca uneori te cauta cu privirea sau parca ii pare rau ca... te place sau ca n-a incercat nimic. Alteori pare indiferent. Si apoi iti spune de noua melodie de care s-a indragostit, melodie cu niste versuri... ca cele din melodia de mai jos. Sau poate de fapt, totul capata o noua culoare, pentru ca ai vrea tu sa capete o noua interpretare.

Toate te indeamna spre o singura concluzie: "daca incepe sa ma placa?". Si aici te trezesti cu o noua intrebare: "oare imi pasa?" Si incepi sa analizezi, caci asta te-au invatat fostele relatii. Oare e bine, oare chiar iti place de el, oare nu doar te joci cu el (caci nu-i de "talia" ta), oare chiar iti pasa sau oare vrei sa demostezi ca inca poti? Oare chiar vrei o relatie cu el sau oare este totul in inchipuirea ta?

Atunci iti aduci aminte lucrurile care ti-au placut la el... ii place astrologia, e romantic cand vrea si trebuie, te face sa razi cu pofta, ceasul de la mana care ii face extrem de sexy, parul de culoarea care nu-ti placea pana nu de mult, ca stie sa te danseze si ca aveti aceleasi gusturi muzicale, si ca meseria lui te poate ajuta sa tii foarte bine o familie/gospodarie... dar iti aduci aminte si de parerile celor din jur... care sunt din ce in ce mai multi si care comenteaza pe baza "relatiei" care de fapt credeai ca nu are inceput. Si parca ziceau, in gluma, ca el de fapt ar urmari doar un lucru. Si parca tu n-ai vrea doar aia.

Dar oricum el nu se uita la tine. Si oricum, el zice ca nu te vei uita tu in veci dupa el. Si uite cum inca o posibila relatie nu se va incepe vreodata. Frica asta, bat-o vina... te obliga sa te-ntrebi "un nou inceput sau... poate nu!?"

video


PS: te pui in pat, citesti o carte si incerci sa scuturi gandurile... "sarutul de pe frunte pare ca l-am visat... de 2 ori :) desi a fost atat real... ambele dati ...e totul in inchipuirea mea si pana maine va reveni totul la normal"; dar ceva nu te lasa sa-i dai drumul gandului ca poate, candva, poate chiar maine, poate chiar el, va fi cel care te va face ceva mai fericita...

duminică, 4 octombrie 2009

Fericirea in singuratate

Nu-mi mai amintesc daca am plans sau nu, daca am suferit sau nu, sau daca pur si simplu am trecut peste. Cert e ca palma luata a fost grea, a durut enorm. Sa pui atata incredere in cineva, sa-i oferi atatea, si sa te loveasca cu atata putere.

In astfel de momente, imi amintesc de poezia catelului care este lovit, cand il intreaba cu seninatate, daca nu-si da seama ca il doare. Dar nu se opreste si este grav ranit. Oricate sperante mi-am pus mereu in Ace si oricat de multa incredere i-am oferit, la sfarsit mi-a dovedit ca iar am gresit, ireparabil poate. Degeaba toate, degeaba increderea, degeaba sansa acordata a 2a oara. Am sperat ca trebuie sa am incredere si sa-l cred cand spune ca eu il cunosc ca nimeni altcineva sau ca se comporta diferit cu mine - ca e el doar cu mine. Durerea cea mai mare aici apare - ca l-am crezut.

Azi ma bufneste plansul de durere. Abia azi pentru ca la ce palma mi-a dat, dureaza mult pana o asimilez. Si abia azi pentru ca mi-a promis ca nu ma va mai face sa sufar, si desi s-a tinut de cuvant, de fapt m-a facut sa sufar foarte mult, mult mai mult ca prima oara.

Si azi pot spune cu seninatate, dupa 6 luni (cum mi se intampla de obicei), am reusit OFICIAL sa trec peste. Azi m-am imbracat superb pentru mine, nu pentru ca poate ma voi intalni cu el sau ca sa ma agate cineva, ci pentru mine. Azi mi-am facut cadouri scumpe din salariul pe care il primesc de la un job care imi place la nebunie. Azi am fost fericita! Azi m-am bucurat eu, de mine, cu mine, pentru mine.

"Astazi chiar de m-as intoarce, a o-ntelege nu mai pot"

Astazi NU m-as mai intoarce. Astazi am luat decizia, din nou, sa fiu a mea, si doar a mea.

luni, 31 august 2009

Fluturasi

Stii senzatia aia de fluturasi in stomac pe care o ai la inceputul unei relatii sau cand iti vezi omul mult iubit?

Ador senzatia aia. Si mult timp am crezut ca sunt indragostita de senzatia aia, pentru ca am darul de a ma plictisi foarte usor intr-o relatie. Ador inceputul, cu nebuneli si chicoteli, cu zambete si saruturi furate pe sub clar de luna, cu emotia primelor intalniri, dar la un moment dat parca isi pierd din farmec.

Si mai tare ador cand am senzatia asta si dupa ani de zile cu o persoana. Am vorbit doar pentru 5 minute si am vorbit despre lucruri total nesemnificative, dar zambeam toata. Si culmea e ca si el pateste acelasi lucru. Dar nu am fost si probabil nu vom fi niciodata impreuna. Dar senzatia de fluturasi este adorabila. As indrazni sa adaug ca si el este adorabil. Din pacate, niciodata n-a fost sa fie.

De fapt, daca stau bine sa ma gandesc e un pic cam ciudata partea cu fluturasi. E explicata in totalitate de chimie si daca privesti din punctul asta de vedere, s-a dus tot farmecul. Daca privesti ca dupa o perioada de timp se va termina, caci tine doar la inceputul relatiei, iar s-a dus. Si totusi, eu tot de fluturasi sunt indragostita. Si de zambetele alea. Si de saruturile alea... Si de toate alea...

PS: pacat ca dupa o perioada de timp unii "injunghie" fluturasii aia

sâmbătă, 29 august 2009

Credinta

Teoretic, ideea de acum mi-a venit in minte din cauza unui foarte bun prieten de-al meu, care de curand si-a luat o vacanta prelungita si care ma inspira mereu. Si din cauza incidentelor care au avut loc in ultima vreme, a trebuit sa-mi iau o vacanta prelungita, fara voia mea. Si cand ai parte de o vacanta de genul acesta, mai mult sau mai putin, esti obligat sa te gandesti la foarte multe lucruri si sa analizezi tot ceea ce se intampla sau ceea ce s-a intamplat.

Si concluzia mea este legata de credinta. Dar nu in forma ei religioasa, ci in forma ei pura de a crede in ceva, in cineva, in tine, in orice fel de lucru/actiune etc vrei tu. Si din analiza personala, am ajuns si la interpretari exterioare.

Simt, oficial, ca am trecut peste tot trecutul meu, am asimilat tot ceea ce mi s-a intamplat si vreau sa merg mai departe. Si m-am hotarat, vreau sa fiu cu cineva. Dar in adevaratul sens al cuvantului. Si nu ma agit, si nu sunt disperata, doar ca m-am hotarat ca data viitoare cand o fi vreun baiat interesat de mine, ma voi deschide. Din pacate, din cauza vacantei prelungite nu am iesit prea mult de saptamani bune din casa si nu am prea interactionat, si deci nu prea exista "oportunitati".

Dar probabil ca stii si senzatia de dezamagire. Din pacate, uneori din cauza unor evenimente, ajungi sa fii dezamagit de lumea ce te inconjoara si desi treci peste trecut, tot dezamagit esti si ajungi sa te intrebi un singur lucru: de unde stiu ca de data asta va fi mai bine? De unde stiu ca daca ma afisez iar pe piata, nu voi sfarsit in curand sa fiu dezamagit(a) iar? Cata credinta poti avea ca totul va iesi pana la urma?

Mi-am adus aminte in aceste saptamani de "vacanta" de multe lucruri interesante. Nu as vrea sa le zic dezamagiri, ca sa nu se supere anumite persoane :P Sa aveti parte de partide de sex incredibile, sa-ti spuna atunci si ani de zile dupa ca ii place tare mult, sa te vrea constant (deci e clar ca ii place), dar in mod surprinzator intr-un singur moment se schimba totul si iti zice ca de fapt nu era asa de bine si ca nu simtea vreo conexiune cu tine la nivel intelectual. Si oricat de mult zice ca te respecta sau ca te place, nici macar nu-ti spune de ce s-au schimbat lucrurile. Sau sa-ti spuna ca te adora, dar afli dupa ani de zile ca te-a inselat. Sau iti zice ca ti-e prieten si ca te apreciaza, dar intr-un moment de suparare iti spune parerea adevarata si realizezi ca desi poate nici nu intelegi de ce la o asemenea varsta frageda, dar "te-a facut" sa suferi.

Logic ca la cata dezamagire exista in jurul nostru sau poate chiar experimentam noi, ajungem sa ne chestionam credinta in bine si in implinirea tuturor lucrurilor. De unde avem certitudinea ca data viitoare va fi mai bine?

duminică, 2 august 2009

Tortura?

Ultima saptamana a fost dedicata "trecutului" sau cel putin a regretelor legate de trecut. Sau nu neaparat regrete, dar in orice caz a persoanelor din trecut.

Vrem mereu sa le demonstram ca avem dreptate si ca fac o greseala despartindu-se de noi sau nealegand vreodata sa fie cu noi. Sunt unele dintre noi care simt ca este ceva... si nu e nebunie, ci pur adevar. Dar el alege alta cale. Si doare, si suferi, si nu intelegi, dar ii accepti decizia si pleci pe drumul tau. Aici mereu intervine dorinta aia de razbunare, dar razbunarea-i arma prostului si decizi sa fii inteleapta si sa-l lasi asa cum vrea. Apoi intervine dorinta sa-i arati ca o duci bine si ca nu ai nevoie de el. Iar incepi sa-ti faci scenarii, cum ca te intalnesti intamplator pe strada cand tu arati cel mai bine, radiind de fericire, eventual la brat cu vreun barbat superb si el va inghiti in sec. Dar nici asta nu se intampla. Si apoi intri in stadiul cel mai rau: treci peste. Si e cel mai rau pentru el. Tu ai avut toata bunavointa sa-i arati ca nu ia cea mai buna decizie, dar el nu te-a ascultat. Si incepi sa treci peste si incepi sa-l uiti. Eee... atunci va intalniti intamplator. Atunci te va vedea radiind de fericire (fara vreun plan diabolic in spate), atunci va incepe sa regrete sau sa-si dea seama ca poate... poate aveai dreptate.

Saptamana aceasta a fost dedicata aproape in intregime actelor de genul acesta. Week-end-ul trecut, Blondis i-a demonstrat copilului (ca altfel nu-i pot spune) ca ea s-a indragostit cu adevarat de altcineva si nu-i pasa deloc de el. Trebuia sa-i vedeti fata, cum se uita lung dupa ea, cum se citea in priviri... "hai mey... chiar nu mai simti nimic?" si cum ea il ignora, pentru ca chiar nu-i mai pasa.

Miercuri, Deda s-a intalnit cu William... ca de, asa fac ei. S-au tatonat de nu mai stiu nici ei de ei, s-au dus la mare, ca de... poate cine stie... reuseste William s-o recucereasca pe Deda. Din pacate, partea pe care n-o stie el este ca dupa atata "durere", ea nu se va mai putea intoarce vreodata. Trenul a cam fost pierdut de mult...

Si eu... m-am dus sa ma inscriu la master cu un super tip... super coleg de munca dupa care foarte multe fete sunt topite. Din pacate are prietena de 5 ani la care tine enorm si din pacate (sau fericire), pe mine chiar nu ma atrage. Dar Jack Berger nu stia asta atunci cand ne-a intalnit la facultate. Si se uita asa lung la colegul meu... Din pacate, nu am exagerat, desi puteam... A fost indeajuns sa-i vad privirea si sa-mi aud colegul: "hai mey... tu cu asta? Aveam asteptari mai mari de la tine"

N-am aranjat nimic. Nu am planificat absolut nimic. Si exact atunci cand trebuia sa se intample, s-a intamplat. Din pacate, nu vor raspunde niciodata la aceste "replici"; si din pacate, nici nu cred ca vor recunoaste vreodata ca avem dreptate, desi gesturile lor valoreaza mai mult de 1000 de cuvinte.

Si cred ca ilustreaza starea perfect, urmatoarea melodie. Deci... baietii... baietii... tortura?


video

marți, 28 iulie 2009

Prea mult sau prea putin?

Iti place de cineva. Si te chinui sa-i atragi atentia. Si te chinui. Si nu stii: e bine sa incerci sau nu. Si apoi te intrebi daca are sens. Oare nu tragi prea mult? Sau oare n-ai tras deloc? Oare ai tras vreun pic? Poate de fapt nu-ti place deloc. Sau iti place, dar speri ca nu pentru ca nu stii daca e reciproc. Si aici ajungi sa te intrebi: prea mult sau prea putin... implicarea ta... implicarea lui, chinuiala ta de a-i atrage atentia. Sau ajungi sa auzi: "dar tu nu tragi deloc de el, si desi e reciproc (adica ii place de tine), va jucati unul cu celalalt". Deci va jucati prea mult sau prea putin? Daca va jucati prea mult si se pierde pe parcurs sentimentul?

Am plecat 3 zile din Bucuresti cu gandul sa ma impac cu trecutul si sa-mi pun si mai multa ordine in ganduri. Am ajuns intr-un peisaj superb unde totul era propice dorintelor mele. M-am calmat. Am zis ca totul e in mintea si in inchipuirea mea. Ca la sfarsitul celor 3 zile, sa-mi spuna Blondis ca m-am inselat. Ca sentimentele sunt reciproce, dar nu stiu ce motive tampite nici unul dintre noi nu recunoaste si ne jucam ca 2 copii.

Si abia atunci am ajuns sa-mi pun tot felul de intrebari. Intrebari care de fapt contau cu adevarat. Imi place cu adevarat de el? Oare eu vreau ceva? De ce sa ne jucam? Doar pentru ca ne place sau pentru ca ne dam seama ca situatia in care ne aflam nu ne permite sa facem mai mult (acelasi loc de munca)? Sau pentru ca de fapt nu vrem noi mai mult?

Si daca prin jucatul asta, de fapt, ne pierdem? Daca ne jucam prea mult si pierdem sentimentul, farmecul? De unde stim ca ne jucam indeajuns? De unde stim ca nu ne jucam prea mult?

luni, 20 iulie 2009

Visare?

Am reusit sa imi pun ordine in ganduri, sa ma mai gandesc la multe, sa analizez, sa-mi amintesc si sa revin la niste lucruri...

In primul rand, mi-am amintit cum imi place mie sa fiu. Mi-am amintit cine sunt eu cu adevarat si cum imi place sa ma comport. Apoi, am plecat sa ascult pentru mai multa vreme muzica buna, care imi place mie: house, la mare... locul meu preferat.

Din pacate sau din fericire, in acest week-end am trait niste sentimente foarte ciudate, la care nu ma asteptam. Mi-am dat seama ca imi intorceam capul mereu sa ma uit dupa el. Apoi mi-am dat seama ca ma deranja ca nu dansa cu mine; dar la un anumit interval de timp venea si vorbea cu mine. Si mi-am dat seama ca imi placea asta. Apoi m-a luat de mana, intr-o situatie foarte ciudata, sa nu ne pierdem in multime... si aici m-am panicat si mai tare, pentru ca primul lucru la care m-am gandit a fost: cand o sa ajungem la grup o sa-mi dea drumul la mana si nu vreau asta.

Si m-a facut sa ma intreb: reactionez asa pentru ca il vreau pe EL sau pentru ca il vreau pe el? Am reactionat asa pentru ca simt nevoia de a fi cu cineva anume sau pentru ca intr-adevar e ceva pentru el acolo? Dar imediat dupa ce am constientizat ca s-ar putea sa simt ceva, nu m-am mai uitat dupa el, nu-mi mai pasa. Dar azi mi s-a facut dor si atunci cand l-am vazut... imi venea sa-l iau in brate. Si cel mai ciudat este ca nu ma vad cu el.

Si aici vine problema mea dubla. Visam mult si bine, eventual cu ochii deschisi, la cineva, asa cum ni-l/o dorim. Si speram mereu ca exista. Dar de unde stim ca este din acelasi oras? Daca Bucurestiul este prea mic pentru noi sau deja ne-am obisnuit cu el si ne trebuie cineva din afara lui? Si de unde stim ca exista... de unde stim atunci cand simtim ceva ca nu e de fapt in inchipuirea noastra, si ca exista cu adevarat? De unde stim ca nu este doar pura visare?

sâmbătă, 11 iulie 2009

Visare

Mi-e dor de tine. Dar mi-e atat de dor de tine, ca doare. Si stii care e partea ciudata? Ca stiu sigur ca nu iti vei da seama niciodata ca e vorba de tine, ci vei spera zilnic (daca citesti sau daca afli ca mi-e dor de tine) ca ma refer la altcineva.

Nu am de mult senzatia asta. Nici nu m-am trezit cu ea azi. Dar am constientizat-o astazi. As incepe mai melancolie nitel... niciodata sa nu ma apuc de carti pe care stiu ca o sa le ador. Pentru ca nu le voi lasa pana nu le termin. Sunt la al doilea volum deja... dupa 500 pagini, in 24 ore. Si partea interesanta este ca odata cu citirea lor, am inceput sa-mi dau seama... ca mi-e dor. Ca am anumite sentimente. Ca aveam anumite sentimente. Ca oricat de mult as incerca sa neg, totul este nemiscat.

E senzatia aia... nu pot asculta muzica pentru ca iti aduce minte. La draq... eu nu pot asculta nici artistul meu preferat, pentru ca, fara sa stii, legasem de tine anumite melodii. Ma dor anumite locatii, anumite prezente, anumite comportamente, anumite masini... Si am senzatia aia... ca e totul nemiscat; daca inchid ochii totul e la fel.. si nimic din lucrurile rele spuse sau facute, nu exista. Pentru ca refuz sa-ti stric imaginea cu prostiile tale copilaroase.

De ce vorbesc de visare totusi? Pentru ca atunci cand dor toate cele... atunci cand ti se pare ca doare ca draq... atunci cand iti recunosti ca ti-e dor... abia atunci oficial incepi sa treci peste. Nu vei trece niciodata peste, cu adevarat. Ramane in tine, orice ai face. Dar inveti sa traiesti cu durerea. Inveti sa o induri. E ca si cum in fiecare dimineata, te trezesti si iei un calmat de durere... si restul zilei nu simti ca doare. Uneori doare noaptea. Doare si noapte in sine, pentru diverse activitati de care iti aduci aminte, dar doare noaptea si pentru ca sedativele nu-si mai fac efectul.

Si cand inveti sa traiesti cu durerea, de parca ar fi o parte din tine, incepi sa visezi iar, cu adevarat. Incepi sa speri. Incepi iar sa visezi la printul pe cal alb, care sa vina sa te salveze, care sa faca lucrurile alea...care uimitor se alinieaza perfect cu ce vrei tu etc.

Nu imi dau seama daca sigur nu se trece niciodata peste. Nu-mi dau seama daca e de rau ca doare. Nu-mi dau seama daca e de rau si ca poate singuri ne refuzam sansa de a trece peste. Singura idee de care imi dau seama este ca vreau sa visez iar la al meu!

luni, 6 iulie 2009

Fuck buddy

Este ceva absolut normal, este un subiect comun si foarte aplicabil si tarii noastre. Sunt foarte multe persoane care au, ceea ce numesc americanii "fuck buddies", ceea ce s-ar traduce aproximativ "partener de sex".

Inca nu am ajuns la stadiul in care fiecare avem asa ceva, dar sunt multe persoane care au. Si nu este ceva neaparat rau. Avand in vedere ca suntem o societate plina de sexualitate, de ce sa nu ne-o exploram cat mai mult? Daca iesi dintr-o relatie sau nu esti in nici o relatie, se poate intampla sa ai chef sa ti-o tragi. Aici apare fenomenul. Apelezi la "fuck buddy" si te-ai "destresat".

Caracteristicile ar fi ca nu trebuie sa aveti intalniri, nu trebuie sa purtati conversatii, nu trebuie sa te intereseze neaparat ce-a facut in ultima vreme... nu trebuie sa arate superb, nu trebuie sa te uiti la nimic anume, ci trebuie doar sa va intelegeti bine in pat. Ceea ce scapa multe persoane de complicatii... nu mai intri in relatii, care iti solicita atatea, ci apelezi la fuck buddy, pana te stabilizezi si vrei o relatie care sa-ti solicite celelalte lucruri. Cu grija in schimb... daca ajungi sa ti-o tragi prea des cu acea persoana, risti sa dai intr-o relatie... sau sa incepi sa ai sentimente.

Acum... cum ti-l gasesti e mai dificil; unii apeleaza la rude (prietenul varului), altii apeleaza la agatat in cluburi si propus "afacerea", unii apeleaza la prieteni cu care n-au nimic in comun, dar cu care au fantezii, unii apeleaza la fosti si relatii "ratate", dar bune la pat... si cate si mai cate solutii. E mai naspa cu abordarea... mai ales atunci cand ti-ai pierdut fuck-buddy-ul si vrei unul nou. Nu stii unde sa cauti, la cine sa apelezi, si mai presus de toate, cum sa il abordezi.

Si totusi, ma intreb, oare e bine sa fugim de relatii, in acest fel, apeland la "fuck buddies"? Oare nu suntem prea directi si prea deschisi ca societate, de incepem sa avem toti "fuck buddy"? Oare nu ar trebui sa ne chinuim mai mult sa reuseasca relatiile?

sâmbătă, 4 iulie 2009

Cautare

Sunt momente in care te pierzi, momente in care iti dai seama ca nici tu nu mai stii cine esti. Momente in care iti vine sa dai anunt in ziar: "pierdut persoana plina de viata, nebuna, glumeata, hazlie... ofer recompensa consistenta atunci cand o gasiti". Sunt momentele acelea in care nici nu stii de unde sa incepi sa te gasesti, nici nu stii ce sa faci ca sa revii la ceea ce erai inainte, ti-e dor sa razi cu pofta, te-ai saturat sa fii sarcastic... si nu te mai regasesti in ceea ce faci.

Nici tu nu stii exact unde te-ai pierdut, nu stii ce a declansat acea pierdere de sine, dar nici nu stii cum sa revii. Ba chiar poti ajunge sa fii enervat de faptul ca nu poti reveni la cine erai in urma cu ceva vreme.. Incercam sa ne provocam, sa stam de vorba cu noi, sa iesim cu prietenii, sa dansam, sa ne uitam dupa sexul opus pe strada, sa comunicam despre ceea ce simtim... incercam foarte multe, dar de multe ori nu au un rezultat final dorit.

Nu cred ca tine de ceva anume, ci doar de senzatia de multumire. Cred ca ajungem in stadiul de a ne pierde, atunci cand nu suntem de fapt multumiti cu ceea ce ni se intampla sau de lucrurile prin care trecem. Si pentru ca pe moment, suntem in stare sa ignoram ca nu suntem bine si ajungem sa ne pierdem. Pentru ca ne ignoram pe noi de fapt. Ignoram dorintele noastre, nu suntem atenti la ceea ce vrem cu adevarat si... ne pierdem pe sine.

Eu as vrea sa fim mai atenti la dorintele noastre, desi stiu ca incercam mereu sa facem asta. Doar ca uneori nu ne ascultam cu adevarat dorintele. Avem impresia ca (nu) ne facem bine un lucru si... pe niste impresii de moment luam decizii care de fapt ne afecteaza mult mai mult. Si cum sunt convinsa ca aparentele inseala, as vrea sa fim mai atenti, sa luam decizii bazate pe argumente solide, pe care sa ni le aducem noi noua.

Si totusi, ma intreb, oare putem face asta? Oare putem sa ne bazam deciziile doar pe argumente proprii, nefiind influentati de extern si de oamenii din jurul nostru? Oare putem fii obiectivi, in cazuri in care suntem, de fapt, subiectivi?

marți, 30 iunie 2009

licenta, nebunie si... fericire

E asa ciudat, m-am trezit cu o stare super ciudata... fericita! Si imi trec atatea ganduri prin cap...

Scriem licente de nebune, ne dam restante, mariri si cate si mai cate. Ne gandim sa mai facem un an suplimentar de alta facultate, ne gandim sa dam la master afara, ne pregatim de Erasmus... si da, toate astea si multe altele, ni se intampla noua.

Si toate facem exercitii fizice, ca cica sa vrem sa revenim la forma de invidiat pe care o aveam acum 1 an... si ma tot gandeam, cat tragem de noi... unele alearga, unele fac pilates, unele inoata sau unele fac tae bo... si pentru ce? Ca daca nu am face-o pentru noi si am face-o pentru vreun zvapaiat... eu una m-as intreba in locul baietilor... oare se va mai uita la mine, daca o sa arate super bine? Daca tu ii ceri sa slabeasca, nu o sa-si dea seama ca nu o placi pentru minte, ci o vrei pentru corp si cand va arata bine, nu se va duce la altul?

Nebunie, in sensul ca... suntem nebune. Fiecare in felul ei. Deda are program de intalniri :P Ada s-a dus acasa, unde este ea cu adevarat... Mira zburda de nebuna prin tara... Blondis a avut o pierdere de o saptamana, dar s-a intors in forta si are chefuri... iar Kidu a reusit sa fie stapana pe sine si... sa-si dea seama intr-o noapte, ce vrea cu adevarat!

Fericire, pentru ca noi 5 suntem... Cum zicea melodia de la postul anterior... prietenii vin si pleaca, dar cei adevarati iti raman o viata. Nu te plac doar pentru cum arati, nu te plac pentru ce mananci, nu te plac pentru imbracaminte, nu te plac pentru bani etc. Te plac pe tine! Cu adevarat! Pentru ca am rabdarea si inteligenta sa stea ani de zile langa tine, sa te cunoasca cu adevarat si sa... se indragosteasca de tine, cel care esti cu adevarat.

Nu stiu de ce, dar de la starea de optimism teribil pe care o am acum, va invit pe toti care cititi sa aveti rabdarea sa cunoasteti oamenii de langa voi. Aparentele inseala si cel mai des, avem oameni in jurul nostru care merita atentia noastra.

Kidu

Bum sau pa

Am stat ceva sa ma gandesc despre ce sa scriu astazi, pentru ca ma incercau multe subiecte si nu stiam care este cel mai relevant momentan. Dar avand in vedere ca am purtat conversatii pe aceeasi tema in ultima saptamana cu persoane diferite, m-am gandit ca despre asta trebuie sa scriu.

E just, orice relatie la inceput ar trebui sa aiba un bum, un ceva... acolo, nepalpabil, nemasurabil, de nevorbit, dar... ceva anume. Ceva care sa te faca sa-l suni brusc, ceva care sa iti pese sa-i cumperi ceva, ceva care sa iti ajute inimioara sa tresara cand il vezi. Just.

Dar... pentru ca da, din punctul meu de vedere este un dar, mai exista 2 tipuri de relatii.

Primul tip ar fi cel... al relatiei cu bum, dar egala cu zero. Avem exemple personale sau aproape exemple personale (Mira). Relatii care la inceput spui ca "mama... doamne", dar care ori se termina rau, ori nici macar nu incep. Din varii motive. Pentru ca de fapt acel bum nu exista, pentru ca de fapt acel bum inseamna vreau sa ti-o trag, pentru ca nu stau sa interactioneze la nivel intelectual persoanele etc.

Al doilea tip de relatie, ar fi cel fara bum, dar cu potential, in care descoperi bumul mai incolo nitel. Aici iar avem exemple personale (Blondis si eu). Exista sanse sa nu ai acel bum de la inceput, dar pe parcurs il descoperi. Si e mult mai misto decat cel de la inceput, de moment, pentru ca acest bum, descoperit ulterior este construit pe ceva mult mai tare.

Ni se intampla des sa judecam, fara sa stam sa gandim motivele din spatele actiunilor celorlalti. Si cum spuneam si in posturi anterioare, ajungem sa nu facem un compromis de moment, pentru ca... inca speram la acel ideal, cu care le vom simti pe toate la timp.

Dar oare trebuie sa tai o relatie pentru ca nu are acel bum de inceput? Oare relatiile construite de noi, cele fara bum, sunt mai proaste calitativ decat cele construite pe impulsul momentului, pe bumul initial?

PS: am pus un video, care merita ascultat/vizionat...

"some of the most intereting 40 year olds I know still don't know (what to do with their lives)"
"do one thing every day that scares you"
"your choices are half chance"


video

sâmbătă, 27 iunie 2009

Durere

Lucrurile prin care am trecut in ultima vreme, m-au adus in situatia de a intelege mai bine prin ceea ce trec deja unele dintre noi. Sincer, uitasem ce inseamna sa treci printr-o astfel de situatie: "nu pot. imi pare rau. nu ma uri". Uitasem ce inseamna sa treci printr-o despartire nu tocmai usoara/draguta.

Si o data aflata in aceasta situatie, m-am trezit ca trebuie sa-i fac fata. Aici se afla toata filozifia. Cum sa-i faci fata unui lucru pentru care nu erai pregatita, unei situatii la care nu te asteptai si pe care poate nu o vroiai?

Unele plang. Unele tipa. Unele asculta muzica trista. Unele se inchid. Unele nu trec niciodata peste. Unele ating lucruri dragi. Unele merg in locuri speciale. Unele se imbata. Unele sar in bratele altuia. Unele nu inteleg de ce si cauta raspunsuri. Unele apeleaza la amici. Unele fac sex cu necunoscuti. Unele sa duc in club. Unele injura. Unele acuza. Unele se acuza. Unele cauta scuze. Unele il suna. Unele incearca sa-l convinga ca nu e bine. Unele mediteaza. Unele fumeaza mai mult. Unele se uita la filme triste. Unele mint si spun ca sunt bine. Unele raman marcate. Unele scriu. Unele reproseaza. Unele pleaca la mare. Unele pleaca la munte. Unele pleaca. Unele se muta. Unele fug. Unele evita. Unele merg in parc. Unele stau in casa. Unele se refugiaza in munca. Sau poate toate le facem pe toate, fiecare intr-o alta situatie.

Si totusi, trebuie sa internalizam durerea, trebuie sa cugetam, trebuie sa asimilam si sa trecem peste. De fiecare data. Si de fiecare data, toti iti spun: "hai mey... treci peste... nu merita..." etc. Dar de la spus la facut este cale lunga. Pentru ca nimeni nu stie cu adevarat ce se petrece in sufletul tau. Poate nu vad toti cat ai dat in relatia respectiva, poate nu stiu toti ca incepusei sa tii la el, poate nu stiu tot ce s-a petrecut intre voi. Si indiferent ca stiu, tot tu trebuie sa treci prin asta. Singura. Sau din contra, ajungi sa te certi cu ei. De unde stiu ei ca nu merita?

Oricum, de intors nu se mai poate. Minim pentru ca nu vrea el. Doar ca pe moment nu intelegi. Si doare. Si abia atunci, de obicei, realizezi ca daca doare, inseamna ca era ceva... Dar de intors, nu se mai poate, nu? Si ajungi sa te intrebi, invariabil, "ce (ma) fac?"

miercuri, 24 iunie 2009

Femei masculine

Vorbeam cu Mira mai devreme... poate e vina noastra, ne-am masculinizat noi prea mult.

S-ar putea ca noi sa fim prea dure, desi de fapt ne-am fi dorit ca noi sa fim cele conduse si nu sa conducem. E just ca suntem femei puternice, e just ca avem personalitati puernice, dar asta nu inseamna ca ne dorim sa si conducem relatia respectiva.

Felul nostru de a fi, asa... mai dure, exista din cauza relatiilor anterioare, din cauza amprentelor lasate de ele in noi. Pentru ca ne este frica sa nu fim ranite inca o data, am ajuns sa fim dure in relatiile noastre; ne impunem, cerem sa fie ca noi, fara sa reusim sa transmitem ca nu ne place asa, ci doar ca ne este frica de a nu suferi din nou.

Vrem pe cineva alaturi de noi, care sa aibe grija de noi, care sa conduca in relatie, care sa fie un barbat pe langa noi, iar noi sa fim femeile in respectivele relatii. Vrem sa fim alintate, vrem sa fim gingase, vrem sa fim feminine, vrem sa purtam fuste, sa fim admirate pentru puerilitate, pentru inocenta, vrem sa ne uitam la emisiuni de moda, sa mergem la cumparaturi si sa comentam despre chestii feminine.

Am ajuns sa ne uitam la meciuri, am ajuns sa si cunoastem jucatorii, am ajuns sa cunoastem piesele de la masini, am ajuns sa citim reviste de business, am ajuns sa cunoastem componentele de calculatoare, bem bere, ragaim, injuram, ne uitam la filme de actiune sau porno (in cazuri mai grave) etc.

Am fost transformate in femei masculine, mai ales din cauza societatii, dar si din cauza experientelor anterioare; am ajuns sa jucam rolul barbatului in relatie fara sa vrem, am ajuns sa ii indepartam de noi pentru ca nu mai suntem feminine. Oare am ajung sa fim femei prea masculine, incat ratam toate relatiile?

Compromisuri

In urma unei conversatii cu Blondis si in urma unei conversatii inainte de un film mult prea tare, am ajuns la urmatoarea concluzie: oare cat de mult trebuie sa compromitem?

Momentan suntem la varsta la care inca speram la acel/aceea si din cauza asta suntem in stare sa spunem pas inainte de a ajunge in vreun punct mai important, doar din cauza unei chestii marunte. Pentru ca suntem convinsi ca exista ceea ce ne dorim. Pentru inca credem in acel ideal.

Interesant ar fi sa ne trezim peste ani de zile, in relatii cu persoanele refuzate in trecut, pentru ca ne vom da seama ca de fapt am gresit; pentru ca poate ne vom da seama ca nu am facut toate compromisurile pe care ar fi trebuit sa le facem sau pentru ca poate ne vom da seama ca nu ne-am straduit destul pentru a construi relatia.

Si de fapt, din punctul meu de vedere, o relatie este o relatie doar in momentul in care ajungi la compromisuri, cu adevarat. Si sincer, mi se pare ca asta este adevarul. Renunti fara sa vrei la anumite lucruri, unele mai mari, altele mai mici. Poate renunti la faptul ca esti obosit si te duci sa-i aduci ceva din masina, desi n-ai chef. Poate renunti la fumat. Poate renunti la invatat la un examen. Poate cheltui mai multi bani, doar ca sa-i faci pe plac, poate renunti la a iesi afara zilnic cu prietenii, poate renunti la un serial... Si sincer, fiecare are alta valenta, pentru fiecare dintre noi. Pentru unii nu este important renuntatul la un serial, dar poate pentru celalalt este.

Dar avand in vedere lipsa de comunicare intre parteneri, nu vor ajunge niciodata sa cunoasca cu adevarat potentialul relatiei. Renunti doar pentru ca nu-ti place ceva anume. Dar poate persoana aceea nici nu este asa, ci a ajuns sa faca anumite compromisuri de dragul tau si nici ei/lui nu-i place sa faca respectivul lucru. Sau poate va vrea sa faca anumite compromisuri, care nu sunt majore pentru el/ea si relatia va reusi.

Stau acum, in miez de noapte, si ma intreb: oare cate relatii sunt esuate in start din cauza compromisurilor? Oare cate relatii sunt taiate mult prea devreme de a le cunoaste potentialul, din cauza compromisurilor, a lipsei de implicare sau a lipsei de comunicare?

marți, 23 iunie 2009

Relatii

Ziua de ieri m-a facut sa ma gandesc la relatii. Pentru ca toate lucrurile sunt ciudate, amestecate, sunt si frumoase. Dar depinde foarte mult de cum o iei.

Sunt relatii care ne deschid catre ceva nou si exotic, relatii care ne dau cu capul de pereti, care ne ajuta sa ne exploram si ne descoperim.

Sunt relatii care sunt vechi si familiare, cu care ne-am obisnuit; stim cum decurg lucrurile, dar calmitatea respectiva ne ajuta sa fim noi, cu adevarat noi.

Sunt relatii care ne aduc o gramada de intrebari pe buze, relatii care ne fac sa analizam foarte mult tot ceea ce se intampla, fara a mai ne lasa uneori sa ne bucuram de ceea ce avem cu adevarat.

Sunt relatii care ne poarta departe de locul din care am inceput, relatii care ne dezvolta atat de mult, incat ajungem sa nici nu recunoastem "locul" din care am plecat.

Si mai sunt acele relatii care ne aduc inapoi, relatii cu ajutorul carora reusim sa ne regasim pe sine.

Dar cred ca cea mai interesanta, cea mai provocatoare si cea mai importanta relatie este cea pe care o ai cu tine. Si daca reusesti sa si gasesti pe cineva care sa iubeasca persoana pe care o iubesti tu in tine, pai... ce ti-ai putea dori mai mult?

luni, 22 iunie 2009

Amprente

Ultimele 3 zile mi le-am petrecut la un congres, cu persoane care mi-au amintit de trecut. Implicit am ajuns sa ma intreb: "cat de mult suntem influentati de trecut?"

Vorbeam in posturi anterioare despre faptul ca nu ar trebui sa regretam nimic, pentru ca toate lucrurile pe care le-am facut, ne-au format caracterul pe care il avem astazi. Si acest caracter, din prezent, ar trebui sa-l adoram; caci daca nu, si avem regrete, inseamna ca trebuie sa schimbam ceva. Neaparat.

Dar am ajuns sa ma intreb, oare cat de mult traim in prezent influentati de trecut? Si aici ma refer la partea negativa, daca pot zice asa. Initial ma gandeam ca traim influentati de prima relatie; asa cum s-a comportat primul/prima ne asteptam sa se comporte si urmatorii. Apoi mi-am dat seama ca exista sansa sa traim influentati de relatiile anterioare, in general.

Nu putem mereu lua lucrurile de la 0. Invariabil, indiferent ce zice oricine, plecam de la un start fals. Inconstient. Nu ii spun ca ma vad cu fostul, pentru ca fostul a reactionat urat cand i-am spus ceva de genul. Sigur daca ii spun lucruri d-astea, o sa reactioneze asa, pentru ca asa a reactionat si fosta. Nu ma pot implica emotional, pentru ca ultima/ultimul mi-a frant inima. Si stiu ca am mai vorbit de acest lucru, doar ca acum analizez din alta perspectiva.

Oare daca nu ne-am mai lasa influentati de trecut, am putea fi persoana care suntem in prezent, cu adevarat? Oare este adevarat cand spunem ca nu traim in trecut, ci in prezent alaturi de persoana cu care suntem atunci? Oare nu de fapt traim in trecut mereu, doar pentru a trai prezentul?

Sau poate de faptul traim intr-un prezent indepartat povestea din trecut. Poate am ajuns atat de dependenti de durerile respective, intrucat ni le repetam la nesfarsit, fara sa ne dam seama ca noi suntem cauza lor si ca de fapt nu cei din jur ne vor raul, nu e vorba de incompatibilitate si nici nu e vorba ca suntem prea dificili.

Poate intr-adevar nu ne acordam noua sansa sa crestem, sa trecem peste, sa ne dezvoltam, sa dezvoltam ceva nou. Poate de fapt noi ne tinem din a evolua, din a trai clipa, din a construi cu o noua persoana, din a fi fericiti. Poate nu e vina nimanui decat a noastra. Si poate singura posibilitate este comunicarea, daca nu ne-ar fi prea frica de partea asta, si doar daca am vrea cu adevarat sa construim ceva nou.

Sincer, oare cat de mult ar trebui sa fim influentati de trecut? (si sincer, consider ca raspunsul sincer este oferit doar noua, in sinea noastra...)

joi, 18 iunie 2009

Unele nu pot fi imblanzite...

O mini-revelatie acum cateva zile pentru mine... de ce anume ne este noua greu sa gasim ceea ce ne trebuie sau de ce atatea relatii nu ies bine.

Pur si simplu, unele dintre noi nu putem fi imblanzite. Trebuie sa fim lasate sa zburdam linistite, pana cand gasim pe cineva care poate alerga in acelasi ritm cu noi.

De fapt, nu cred ca e vina cuiva anume; e doar vina nepotrivirii. E dificil sa gasesti pe cineva care alearga in acelasi ritm cu tine. Dar nu ar fi frumos daca am gasi atat de repede; e mai frumos daca stam si cautam si incercam. Ne dezvoltam, invatam si cand ajungem langa o persoana care alearga in acelasi ritm, totul pare la locul lui. E atat de bine, pentru ca deja am trecut prin toate nebuniile si pentru ca ne cunoastem sufiecnt de bine sa stim ce vrem, ce ne place, cum suntem...

Nu e vorba de imblanzit, de spart, de decodat... e vorba de gasit persoana care are aceeasi vibratie si caruia nu-i va fi greu sa inteleaga de ce esti tu asa. Pentru ca nu mai e nevoie de cuvinte, de explicatii, de nimic. E totul ok. Nu e perfect, e ok. Si e cel mai ok, in toata puterea cuvantului.

Mai jos e filmuletul de unde am avut mini-revelatia... la final, spune un lucru foarte interesant...

"Maybe some women aren’t made to be tamed; maybe they need to run free until they find someone just as wild to run with..."


video

marți, 16 iunie 2009

Cat dai/ceri?

Stateam si ma intrebam... cat dai unui om, cat dai unei relatii, cat dai intr-o relatie?

Sunt infinite, daca nu toate, cazurile in care ajungi sa te intrebi intr-o relatie cat sa dai. Pana unde te lasi sa fii vulnerabil in fata persoanei respective?

Oricum probabil ca de la inceput te intrebi incotro, de ce si cat sa te implici. Si oricum, de fiecare data, gresesti. Ajungi sa compari sau sa analizezi prea mult. De data asta nu fac asta, pentru ca am mai facut-o si am sfarsit prost. Cu ea/el nu o sa fac asta, ca am facut cu fosta/fostul si a fost urat. Acum doar o sa ma distrez, nu ma implic. De data asta o sa astept sa faca el/ea primul pas; ultima oara cand am facut eu asta a iesit urat.

Si totusi, nu ma pot abtine sa nu ma intreb: de ce sa compari, de ce sa analizezi? Poate de data asta e diferit, pentru ca fiecare suntem... altfel. Poate merita sa faci ceva anume, pentru ca persoana asta va interpreta/reactiona diferit.

Si oricum, invariabil, mereu, ajungem sa ne intrebam: cat o sa dau de data asta? Pana unde sa ma implic? Pana cand/unde sa-mi deschid sufletul, sa ma vada cine sunt eu cu adevarat? Cand sa-i marturisesc sincer ca m-am indragostit? Sau cand sa-i marturisesc ca imi place mult persoana lui/ei si... as vrea sa trec la alt stadiu al relatiei? De multe ori, ni se intampla sa spunem ca mergem cu valul si vedem incotro ne poarta... dar asta nu te salveaza de la intrebarea "cat dai?"; pentru ca suntem oameni, pentru ca avem sentimente si pentru ca simtim.

Aici apare ipocrizia... pentru ca raspunsul ar trebui sa fie "cat ceri". Trebuie sa dai intr-o relatie atat cat ceri. Dar de multe ori ne aflam in situatia de a cere mai mult decat suntem dispusi sa oferim noi insine. De multi ori nu ne punem in locul persoanei celelalte, sa vedem lucrurile dintr-o alta perspectiva, sa vedem ca un lucru marunt pentru noi, poate reprezinta un lucru mult mai mare pentru celalalt.

Cat ar trebui sa dam/cerem intr-o relatie, ca sa reusim sa ne fie bine (pentru ca asta vrem, de fapt)? Cat ar trebui sa oferim, pana unde sa ne "facem" vulnerabili? Pana unde sa ne deschidem sufletul?

duminică, 14 iunie 2009

Frica

Stam si analizam mereu tot ceea ce se intampla, tot ceea ce ne inconjoara, ceea ce ni se intampla. Doar ca uneori nu ar trebui sa facem asta. Ar trebui doar sa traim constient clipa.

Si pentru ca vorbeam despre analizat, am dat in conversatie despre analizatul fricii. De multe ori nu facem ceva, pentru ca ne este frica. Nu dam mesaj, nu ne luam inima in dinti si nu mergem s-o/sa-l invitam afara la un suc din frica.

Si totusi analiza fricii e mai adanca. Ti-e frica. Atat. Stii ca o/il vrei, dar nu e momentul. Cine stabileste care e momentul? Sa-ti permiti sa pierzi un tren o data sau sa-l pierzi chiar de mai multe ori, doar pentru ca tu simti atunci ca nu e momentul. Dar de fapt, stabilesti asta pentru doua persoane, nu doar pentru tine. Automat tragi o concluzie, iei o decizie pentru inca o persoana. Si cine esti tu, in definitiv, sa decizi asta pentru amandoi?

Sa traiesti ceva uimitor de frumos, sa traiesti ceva atat de frumos... dar sa-ti fie frica ca nu e momentul oportun pentru a trai asa ceva. De ce sa te pierzi atat in analizat? De ce sa iei tu o decizie?

Si ma intreb: oare e bine sa ne fie frica? Oare e bine sa ne lasam pe mana lor si sa credem ca deciziile luate de el/ea pentru noi sunt deciziile bune?

O melodie care rascoleste trecutul, care readuce in prezent trairi, care chestioneaza viitorul, o melodie pe care acum mult timp mi-a "dedicat-o", o melodie care-l declara melancolic, dar care totusi sugera ca se abtine de la ceva din vreo frica tampita. Si aici insist si mi-ar fi placut prea mult sa-mi si raspunda candva la ea: "cat de sigur esti ca nu-ti va parea rau, cu adevarat?"


video


PS: poate m-au complesit amintirile, poate am (re)citit prea multe discutii de acum 3 ani, poate mi-am amintit de vise neimplinite sau implinite partial, doar pentru ca m-am lasat purtata de el si de deciziile lui. M-am lasat cu totul pe mana lui, am avut incredere si am stiut ca face bine. Acum sunt impacata, dar nu ma pot abtine: "oare nu va regreta el?" Si atunci, abia atunci, poate, ne vom da seama ca e prea tarziu si ca nu trebuia sa se intample asa ceva, ca trebuia sa fie altfel; dar "astazi chiar de m-as intoarce, a-ntelege n-o mai pot"

miercuri, 10 iunie 2009

ups... ?!

Am mancat in doar o luna zile, toate, o mana de baieti... la propriu :)

Nu am vrut, n-a fost intentia, ba chiar unele au fost dureroase, dar, am reusit sa "trecem" toate prin minim un baiat in ultima luna de zile.

Blondis a reusit sa inteleaga ca nu merita, pentru ca se gandea la un singur lucru si nu era ok. Deda s-a pus pe primul loc si si-a "urmarit" interesul. Ada a reusit sa se descopere si sa treaca peste toate fantomele trecutului. Mira a inceput sa-si puna ordine in viata si sa descopere ce vrea cu adevarat. Iar eu... am demonstrat, fara voia mea, ca numele de Jac Berger i se potrivea mult prea bine...

Iar acum, "refacerea" se face in... trecut, prezent sau viitor. Unele aleg sa traiasca nitel in trecut, unele recurg la metode prezente, in vreme ce altele recurg la trairea viitorului.

Si totusi... daca noi nu ne-am dorit asa ceva, de ce sa ni se intample? Desi una dintre noi deja incepe sa construiasca serios... Deci poate suntem totusi pe drumul cel bun. Pana una alta, avem cea mai tare gasca!

marți, 9 iunie 2009

Timpul le rezolva pe toate... oare?

Ni se intampla atat de des sa mergem pe impulsul momentului, sa traim clipa, sa facem cum ne taie capul in momentul acela, fara sa ne gandim la repercursiuni. Si aici nu ma refer la cele asupra noastra, proprie si personala, ci asupra celor din jur.

Ne dam seama ca noua ne facem bine, ca noi probabil ne vom simti bine si o facem. Fara sa ne intrebam daca sunt persoane in jurul nostru ranite de respectivul gest/act etc.

Opreste-te. Ia-ti 5 minute. Stai si gandeste-te cum ii afecteaza actiunile tale pe cei din jurul tau. Stai si intreaba-te daca chiar iti pasa. Daca tie ti-ar placea sa ti se intample asa ceva, daca tu ai suporta un asemenea gest, fapt.

De atatea ori ni se intampla sa aruncam totul pe timp, sa spunem ca le facem mai incolo, ca o sa avem timp sa reparam, sa recuperam... dar daca nu se intampla asa? Daca amanatul acesta la nesfarsit, este nesfarsit? Daca amanam mereu?

Suntem oameni. Si oamenii sufera. Chiar daca n-o arata. Si unii fac sacrificii si imbraca o haina groasa, ca sa nu vada nimeni cum le este rupta in mii de bucatele inima. Si nu vor spune niciodata cat au suferit. De ce sa ne ranim intre noi? Oamenii sunt minunati, fiecare in felul lui. Nu merita sa fie raniti de cuvinte grele, doar pentru ca avem impresia ca vom repara totul candva.

Nu mai amana! Fa-le acum! Poate maine nu exista; poate gestul il/o raneste si nu vei mai avea niciodata ocazia sa repari.

luni, 8 iunie 2009

Interpretari

Toata viata noastra este guvernata de interpretari. Ce-ar fi daca de maine toata lumea ar spune ce gandeste cu adevarat?

Ideea a plecat de la ce-ar fi daca am citi mintile oamenilor. Ne-am speria? Ne-am panica? Ne-am supara? Sau am fi mai impacati cu tot ce se intampla in jurul nostru?

Pentru ca suntem guvernati de interpretati. "Ce-a vrut sa zica prin acel mesaj?", "Ce-a vrut sa sugereze cu ideea aia?", "Ce-a vrut sa insemne gestul respectiv?", "Oare a vrut sa sublinieze ca...?". Mereu ne gandim la ce este cu adevarat in spatele actiunilor noastre, in spatele gandurilor, in spatele ideilor noastre. 

Ce-ar fi daca nu am mai pastra macar 1% pentru noi? Ce-ar fi sa spunem ce gandim cu adevarat? Ce-ar fi daca am incepe sa spunem tot adevarul? Oare il suportam? Sau nu suntem facuti pentru asa ceva? Parca nativ avem ceva impotriva lui... Il cerem, dar nu-l spunem. Poate creierul uman nu concepe sa citeasca minti, pentru a ne proteja. Pentru ca nu am suporta adevarul.

Cum ar fi brusc, sa vedem o persoana in fata noastra care se uita aparent atent la noi, care aproba ceea ce zicem si sa-i auzim gandurile, care de fapt sugereaza ca... nu le pasa? Sau cum ar fi sa ne certam cu cineva (mai ales persoana iubita), sa zica "ai dreptate", dar in gandul ei/lui sa zica... "putem termina mai repede? Oricum tot eu am dreptate, dar vreau sa mananc/sa ma uit la film/sa mergem afara/sa ne-o tragem." Cum ar fi sa ti-o tragi cu cineva si sa-i citesti gandurile "nu asa... bey... stai mai incolo... hai mey, ca nu e greu, nu vezi ca nu-mi place? Off... iar nu ajungem nicaieri... daca era fosta/fostul stia ce sa faca."

Nu-i mai usor sa spunem adevarul? Nu e mai usor sa construim cu persoana de langa? (chiar daca nu vezi un viitor cu persoana respectiva, dar de unde stii ce-ti rezerva viitorul, daca nu-i dai voie sa se dezvolte?) Nu e mai usor sa spunem ce vrem/gandim cu adevarat?

vineri, 5 iunie 2009

4 minute

Inspirata de celebra melodie "4 Minutes", azi sunt nitel diabolica.

Ce ai face daca ai mai avea 4 minute de trait? Nu o zi intreaga, nu o secunda, nu 1 ora... 4 minute.

Pentru ca am o vaga impresie ca toti din jurul tau carora cica le pasa, toti cei care spun ca le place ce fac acum cu tine, toti cei care iti zic ca te apreciaza pentru varii motive, nu ar incerca deloc sa dea de tine in acele 4 minute.

Eu stiu ce-as face. Si e surprinzator. Nu e nimic din ceea ce s-a astepta lumea din jurul meu sa fac. As suna-o pe mama, pe Ali si pe tatal meu biologic. Si as fuma o ultima tigara. Cu pofta. Asta in 3 minute. In acelasi timp as da 4 sms-uri sa multumesc fetelor mele pentru cea mai tare perioada din viata mea: din ianuarie 2009 pana acum. Iar in ultimul minut, as sta cu mine de "vorba" si as incerca sa-mi amintesc toate momentele minunate ale vietii mele.

Sincer, mi-ar placea sa primesc comment-uri multe la postul acesta. Ce ai face daca ai mai avea 4 minute de trait?

Kidu

joi, 4 iunie 2009

Super gagici

Nu pentru ca suntem cele mai tari, nu pentru ca suntem narcisiste, nu pentru ca suntem rele, nu pentru ca suntem mandre, ci pentru ca suntem noi. Si pentru ca avem increderea ca o sa facem lucruri foarte tari!

Nu pentru ca suntem prea tari pentru ei, nu pentru ca ne consideram prea tari in general, ci pentru ca suntem inteligente, destepte, de viata, zglobii, jucause, copilaroase, nebune, stim sa glumim, pentru ca suntem bune prietene si pentru ca suntem NOI !

Pentru ca meritam! Si daca nu am aratat-o pana acum, o s-o aratam cu siguranta in viitor! Si o sa se uite la TV, in ziare si o sa vada stiri despre noi... noi, agenti ai schimbarii, noi femei adevarate, carora nu le este frica sa poarte o conversatie inteligenta, ca de la egal la egal cu nu stiu ce magnat.

Pentru ca nu ne este frica sa spunem lucrurilor pe nume, pentru ca nu se ascundem in spatele regulilor, pentru ca suntem sincere si directe!

Urmatoarele 2 melodii descriu destule...


video



video


Kidu

miercuri, 3 iunie 2009

Lucrurile nu sunt ce par a fi, ci ceea ce vrem noi sa fie!

Ca tot vorbeam noi de reguli in posturile anterioare... regulile alea sunt create de cei mai mari, lasate mostenire pentru noi si... in loc sa le schimbam, ne conformam lor.

Pentru ca aproape toate am vazut "He's just not that into you", nu m-am putut abtine sa nu comentez. Chiar cred ca are o mare dreptate. Toate lucrurile alea sunt in capul nostru, in mintea noastra. 

De ce sa le cautam scuze mereu? Nu te-a sunat, pentru ca nu vrea sa te sune! Nu te-a invitat afara, pentru ca nu vrea asta. Si poate da, nu te-a sarutat pentru ca nu vrea sa te sarute! Nu exista ca e timid si ca nu are curaj... ma lasi? Daca vrea, te cauta. Daca vrea, te invita la un suc. Daca vrea sa te vada, vine in miez de noapte sa-ti ureze "vise placute".

De ce sa le cautam scuze mereu? Ace nu m-a cautat, pentru ca nu-i pasa! Eddy nu a pus poza acolo, ca sa o vezi tu, ci pentru ca asa vroia el. Pe Deda n-o cauta, pentru ca nu ii ofera ea ce cauta el. Punct. Lucrurile sunt mai simple decat le credem noi. 

Toata partea aia de poveste, pe care o visam toate, POATE o sa se intample o singura data in viata noastra. Cu cel cu care ne vom lua. Atat. Daca el vrea sa te vada, daca el vrea sa iasa cu tine, te va cauta. Isi face timp sa te scoata la un suc, sa te duca la un film, gaseste mijloc de transport pana la tine in miez de noapte.

Pana cand o sa fim si noi exceptia, pentru un singur baiat, ramane sa traim clipa si sa ne distram. Momentul asta nu o sa se intoarca niciodata! Ba din contra, poate se intampla ca in "The Ghosts of Girlfriend's Past" si vor ajunge singuri sa isi dea seama ca noi eram exceptia lor, dar e prea tarziu. 

Nu le mai cautam scuze! Daca ne vor, o sa se agite si o sa iasa si exceptia aia la iveala! Exact cand trebuie, cu cine trebuie, unde trebuie, cum trebuie!

Kidu

PS: am adaugat urmatoarea melodie... chiar ar trebui sa fie ilegal sa ranesti o femeie. Desi aici as schimba in... ar trebui sa fie ilegal sa ranesti oameni. 


video

Daca nu acum, atunci cine?

E prea ciudata povestea noastra din ultima vreme. Prea multe lucruri, prea ciudate, prea incurcate, lumea prea mica... Intr-o perioada atat de scurta, toata lumea noastra e cam pe dos... totul s-a schimbat destul de mult in ultima vreme si s-a schimbat cum nici nu ne-am fi inchipuit.

Desi suntem destul de atente cu sesiunea si cu examenele, unele dintre noi inca mai au timp si de nebunii... Deda invata. Rau. Si e prea ocupata momentan cu asta; si are logica: an terminal, licenta, pai daca nu acum, atunci cine?

Mira este la plimbari. Plimbari ciudate, interesante, in miez de noapte sau in plina zi pe campuri de "ciulini"... Profita la maxim de orice fel de ocazie de a se... distra/simti bine. Si n-o condamn. Il cunosc si pe el. Si pot spune ca merita, e tare si daca nu acum, atunci cine?

Ada se recupereaza. Ada se cauta pe sine, cauta drumul potrivit. Nu l-a pierdut, doar ca uneori avem senzatia ca nu-l vedem, desi este chiar in fata ochilor. Doar pentru ca... uneori doare prea tare povestea in sine sau doar pentru ca doare prea tare sa treci peste, pe moment. Trebuie sa se gaseasca la loc si sa realizeze ca daca nu acum, atunci cine?

Blondis... traieste clipa. Exact cand s-a oprit, exact atunci i s-a intamplat. Cum ziceam, lumea mica, il cunosc si merita. Din punctul meu de vedere. Dar cine sunt eu sa zic parerea mea? Conteaza ca se plac ei. Conteaza ca incepe o noua poveste probabil si probabil una frumoasa. Dar asta depinde doar de ei. Ca daca nu acum, atunci cine?

Eu sunt fericita. Si optimista, desi n-am motive concrete. Sau poate am... ca Ace m-a ajutat sa il scot cu totul din "mine". Singur. Sunt multumita ca am avut "closure". Dar sunt dezamagita de el. Dar mandra si fara regrete, pentru ca am mai invatat ceva. Visam zilele trecute la semafor cu masina, de ma claxonau colegii de trafic ca nu plecam de la stop... e asa de dragut ce mi se intampla acum. Sa-i zicem Jack Berger (cine cunoaste personajul, stie de ce) :) Se poarta tare dragut cu mine si imi place tare mult cum se desfasoara toata povestea. Abia astept sa o descopar treptat... Daca nu acum, atunci cine?

Nu ca am vrea sa ramanem ancorate in "traieste clipa", nici macar nu avem vreo dilema acum. Doar ne intrebam: "daca nu acum, atunci cine?"

miercuri, 27 mai 2009

A (nu) pierde trenul

Cred ca vorbesc cam des in ultima vreme de un singur lucru: traieste clipa. 

Astazi privesc totul din alta perspectiva: a (nu) pierde trenul - e o vorba de cand lumea... si nu pot sa nu ma intreb: daca tot visand asa, nu pierdem trenuri importante. Doar pentru ca ne este teama sa urcam in ele, doar pentru ca nu stim cum sunt si ne e teama de necunoscut, pentru ca nu vedem trenul din fata noastra, pentru ca avem impresia ca ne va astepta o viata intreaga, pentru ca avem incredere ca nu putem gresi.

Facem planuri ca ne vom asteptam 5 ani. Facem planuri ca abia la 28 de ani ne casatorim. Facem planuri ca ne focusam pe viata profesionala pana la 30 de ani. Facem planuri ca ne distram, pentru ca ne permite varsta. Dar strica daca te distrezi cu persoana iubita langa tine? Strica daca te bucuri de nebunii cu persoana iubita alaturi? Strica daca impartim nebunia in cupluri? Strica daca te bucuri de mare alaturi de un amic foarte bun?

De ce sa nu putem fi deschisi, independenti, nebuni, sa traim clipa impreuna? Doar pentru ca unora le este frica de angajamente? Sau pentru ca unora de este frica sa riste? Sau doar pentru ca ne sperie necunoscutul?

Eu ca spun, din experienta proprie, ca se poate. Se pot imbina. Toate. Si se poate trai clipa. Cu oricine langa tine. Depinde doar de tine. Fa-ti curaj si suna-l. Fa-ti curaj si invit-o la o cafea. Trebuie sa avem curaj sa ne invitam la un rasarit de soare la mare. Uneori, o zi noua va poate surprinde in cele mai frumoase ipostaze.

Ne impiedicam prea des in reguli, in frici, in neintelegi... eu as da orice sa nu pierd nici un tren vreodata. Nu am regrete in viata. De ce as incepe acum? Asa ca eu o sa-l sun!

Kidu

luni, 25 mai 2009

Dreams come true

Stiu ca e mult spus vise. Stiu ca am scris deja un post in seara asta, dar in urma conversatiei intre noi 5... m-am decis ca este momentul sa citez un serial mult iubit de-al meu. Nu am sa-l traduc pentru ca isi pierde din farmec...

Noi 5 nu ne vom pierde niciodata sperantele ca se intampla exact ce trebuie, cand trebuie, cum trebuie, unde trebuie, cu cine trebuie, asa cum trebuie!

Take a look at yourself in the mirror. What do you see looking back? Is it the person you want to be? Or is there someone else you were meant to be, the person you should have been but fell short of? Is someone telling you that you can’t or you won’t? Because you can. Believe that love is out there. Believe that dreams come true every day. Because they do. Sometimes happiness doesn’t come from money or fame or power. Sometimes happiness comes from good friends and family and from the quiet nobility of leading a good life. Believe that dreams come true every day. Because they do. So take a look in that mirror and remind yourself to be happy, because you deserve to be, believe that. And believe that dreams come true every day. Because they do.


Kidu