Ratiune, sentimente sau realitate... asta e intrebarea

Azi pentru un motiv sau altul, desi aveam foarte multa treaba, mi-am gasit vreo 3 momente in care m-am gandit la mine; ceea ce nu s-a intamplat prea des in ultima vreme. Si intrebarea la care am ajuns, dupa aceste momente, este una simpla: "ratiune, sentimente sau realitate?"

Pentru ca l-as primi inapoi instant, intr-o clipita... si asta doar pentru ca asa imi dicteaza sentimentele, pentru ca asa sunt eu: sentimentala, altruista si pentru ca are nevoie de mine. Dar in clipa urmatoare, imi vine sincer... sa vomit. Cum sa-l primesc inapoi? Si ratiunea incepe sa vorbeasca... dupa tot ce mi-a facut? Ar trebui sa fiu proasta si nebuna sa fac asa ceva. Si apoi incepe realismul... sa-l primesc inapoi? Dar ce? Mi-a cerut asta? De parca ar vrea el asa ceva... nu ma vrea pe mine, daca ma vroia, ramanea langa mine.

Dar ma intreb, in acelasi timp, oare chiar alea sunt cele 3 optiuni? Sau poate nici eu nu stiu sa mai analizez bine, pentru ca sunt subiectiva. Ceea ce ar fi ciudat, mai ales ca nu-mi placea deloc acum ceva timp si... e imposibil sa ajungi sa simti ceva dupa ceva atat de insignifiant.

Sau poate de fapt ne mintim mereu, in speranta ca nu vom sfarsi rau. Daca cineva ar fi citit blogul mereu, poate ar fi observat ca l-am observat pe Freddie acum ceva timp si cum nu vroiam sa-mi dea drumul la mana, desi... nu aveam de ce sa-mi doresc asa ceva la momentul respectiv. Sau cum l-am invitat la dans acum vreo 8 luni, prima oara cand l-am cunoscut, desi nu-mi amintesc sa-l fi simpatizat de atunci (dar la ce mi-a descris cand si-a amintit, suna a comportamentul meu de acum 8 luni cand eram mult mai directa cand vroiam pe cineva). Si poate am fost mereu in negare, pentru ca nu-mi vedeam sansele (ceea ce nici nu consider ca as fi avut) sau pentru ca stiam ca e doar ceva de moment pentru mine, doar o simpla joaca. Si poate acum mi se demonstreaza ca nu m-am jucat sau ca iar m-am pierdut pe parcursul jocului...

Si totusi, indiferent de lucrurile prin care trecem, indiferent cat de fericiti suntem sau cat de dezamagiti, mereu este dificil de ales: ratiune, sentimente sau realitate? Oare stii sa discerni intre ele? Oare stii care e care? Care e ratiune, care e sentiment, ce e realitate? Oare stim sa fim adevarat obiectivi atunci cand suntem implicati?

doar asa... pentru ca stiu...

Dupa inca o zi si dupa inca multe idei si impresii, pot spune ca acum incep sa asimilez cu adevarat ceea ce s-a intamplat. Si acum pot incepe sa fiu mai obiectiva, desi ma adancesc in subiectivitate.

Ne-am obisnuit sa jucam teatru, doar pentru ca cei din jur sa nu-si dea seama de ceea ce simtim cu adevarat. Si uneori ne este si frica sa ne recunoastem noua ceea ce simtim. Asa este firea umana. O facem din conservare, o facem pentru ca ne-am obisnuit. Sunt o multitudine de ganduri pe care le am...asa am fost mereu, dornica de invatat, dornica de dezvoltare personala, mereu altruista si deschisa catre nou si cu incredere.

Si totusi, pana unde esti altruist? Crezi ca iubesti si adori trecutul, dar ti-ai dori in acelasi timp sa-ti traiesti prezentul cum trebuie. Si simti ca trebuie sa schimbi ceva, dar parca obisnuinta aia, dependenta aia tampita nu-ti da voie. Te atrag al dracului de mult amandoua si parca preferi sa fii comod. Pana unde esti altruist? Ii cedezi trecutului din comoditate sau risti in prezent? Sau din contra, esti egoist pana in panzele albe si faci ceea ce crezi ca te face fericit?

Si automat imi apare in ganduri alta intrebare: ce faci cand iti dai seama ca ai gresit? Te intorci incercand sa repari greselile? Eu cred ca o sa te simti prea prost de greseala pe care ai facut-o si nu vei incerca sa repari, pentru ca deja te gandesti ca nu ai absolut nici o sansa sa intorci "destinul" pe calea care trebuia de la bun inceput. Pentru ca iti pierzi speranta.

Si atunci, ajungi la intrebarea finala: nu este un joc vicios? Ai vrea sa traiesti in prezent, dar din egoism traiesti unde crezi ca ti-e mai bine, iti dai seama ca ai gresit si... nu te mai intorci, pentru ca ti-e teama de respingere. Nu e un cerc vicios? De unde stii ca ai ales ce trebuie?

o melodie faina... http://www.youtube.com/watch?v=CfwG4ac1Khc

PS: ai incredere in tine, ceea ce vrei cu adevarat; nu-ti fie frica nici o clipa sa ceri ceea ce ti se cuvine, si nu-ti fie frica sa ceri ajutorul atunci cand ai nevoie; si mai mult de atat, cand te vei intoarce, intoarce-te fara frica! cine stie? poate inca va fi deschisa poarta...

PPS: as vrea sa-i zic si numele de scena asa ca: "multumesc Freddie pentru o perspectiva noua pe care mi-ai oferit-o..."

Unele trebuie invatate pe cale mai dura

Nici nu stiu cum sa incep. Scriu acum dupa ce am stat de vorba cu minim 5 fete si minim 5 baieti despre ceea ce s-a intamplat - oameni inteligenti, oameni trecuti prin viata/relatii. Si am reusit sa ajung la cateva concluzii, dar mai intai sa relatam ca sa stie toata lumea la ce anume ma refer.

Sa te tatonezi 2 luni de zile, sa flirtezi vreo o luna, sa incerci sa incepi o relatie intr-un sfarsit. Glumele sunt glume mereu si niciodata nu am culcat urechea la ceea ce am auzit. Am fost mereu o persoana cu principii clare, o persoana care mereu, nu stiu cum, am reusit sa citesc oamenii. Si mereu am avut incredere totala in instinctele mele. De data aceasta am vrut sa ma incred in ceilalti din jurul meu, am spus ca poate din aceasta cauza nu-mi ies relatiile si am atata experienta in acest domeniu. Si am avut incredere in prietenii mei, in prietenii lui, in prietenii comuni si mai mult de atat, am avut incredere in el, asa cum mi-a cerut.

Cum spuneam si mai devreme, unul din principiile mele este: nu-mi trada increderea sau asteptarile setate de tine. Sa spunem ca nu condamn prietenii, pentru ca poate ei nu-l cunosc suficient (desi ar fi trebuit), dar il pot condamna pe el dupa ce m-a rugat de nenumarate ori sa am incredere in el.

Pentru mine, sunt doar 2 intrebari care probabil vor ramane fara raspuns multa vreme de acum incolo:

1. de ce nu am avut incredere in instinctele mele? de ce nu m-am crezut pe mine cand am zis ca nu e adevarat nimic din ceea ce imi spune?

2. cum a putut sa faca asa ceva? sa ma roage sa am incredere in el, sa-mi garanteze ca totul va fi bine, sa-mi ceara sa am incredere si sa merg cu valul, cand eu l-am rugat, daca nu are siguranta in ceea ce spune, sa mai asteptam nitel?

Cum spuneam si la inceput, dupa multe conversatii despre ceea ce s-a intamplat, au existat anumite concluzii. La modul general, pentru barbati totul e simplu: te vreau pe tine acum, o vreau pe ea atunci. De asemenea, sunt porci sau nesimtiti: fac orice ca sa obtina instant ceea ce vor. Mai mult, de multe ori nici ei nu stiu ce vor: ba au impresia ca vor sa-si traiasca viata si sa futa in stanga si dreapta, ba cred ca vor sa se ia cu vreo tipa (pe care uneori cred ca o vor nevasta doar pentru ca ii fute bine), ba nu-si dau seama pe moment ca te vor pe tine. La modul "specific", el e prost pentru ca nu o vrea pe ea de fapt, pentru ca ea nu-i face bine, pentru ca de mine are nevoie si pentru ca momentan prefera sa se minta, din comoditate/obisnuinta probabil.

Dar desi blogul ar trebui sa analizeze relatii, niciodata nu am scris despre ceea ce cred altii, dar nu sunt si eu de acord. Aici imi zic parerea mea... deci, eu nu inteleg de ce a facut asta. Pe de cealalta parte, cred ca are nevoie de cineva alaturi de el care sa-l ajute sa treaca peste fosta relatie si care sa-i fie alaturi. Si poate ca eu eram persoana de care avea nevoie. Ceea ce stiu cert este ca de acum incolo niciodata n-o sa-i mai cred pe cei din jur, ci o sa ma cred pe mine. Si mai stiu ca o sa se intoarca; dar ca intotdeauna, s-ar putea sa fie prea tarziu.

Dar asa trebuie uneori. Trebuie sa inveti pe calea dura unele lectii. Nu stiu de ce m-a mintit asa, ce anume a urmarit, de ce a facut asa, de ce s-a purtat asa saptamani bune si apoi a zis pa, de ce a avut privirea aia cu 24 ore inainte... Poate o sa-si dea seama maine, cand nu mai e langa ea ca de fapt a gresit. Poate n-o sa-si dea seama niciodata, poate... Dar SIGUR eu voi avea si mai multa incredere in mine!

Concluzia personala, asa... mai finala: nu astepta sa vina ziua de maine, sa repari ceea ce-ai gresit, sa obtii ceea ce vrei; s-ar putea sa nu mai existe o alta zi, o alta ocazie, o alta sansa. Multi sunt sus, dar sa te ridici la loc, sus, de unde ai cazut, este al dracului de dificil. De ce toti oameni calca in picioare ceilalti oameni, de parca ar fi niste cadavre lipsite de suflare, doar pentru a obtine ceea ce vor? Oare merita sa-i ranesti pe cei din jur, pentru a obtine ceva ce tu crezi ca este important? Sau uneori e bine sa mai inchizi si ochii la dorintele tale, pentru a-i face fericiti pe cei din jur, si poate la final vei fi si tu fericit?

Sa te increzi in ceilalti? Sau sa crezi instinctele tale pana la bun sfarsit?