luni, 31 august 2009

Fluturasi

Stii senzatia aia de fluturasi in stomac pe care o ai la inceputul unei relatii sau cand iti vezi omul mult iubit?

Ador senzatia aia. Si mult timp am crezut ca sunt indragostita de senzatia aia, pentru ca am darul de a ma plictisi foarte usor intr-o relatie. Ador inceputul, cu nebuneli si chicoteli, cu zambete si saruturi furate pe sub clar de luna, cu emotia primelor intalniri, dar la un moment dat parca isi pierd din farmec.

Si mai tare ador cand am senzatia asta si dupa ani de zile cu o persoana. Am vorbit doar pentru 5 minute si am vorbit despre lucruri total nesemnificative, dar zambeam toata. Si culmea e ca si el pateste acelasi lucru. Dar nu am fost si probabil nu vom fi niciodata impreuna. Dar senzatia de fluturasi este adorabila. As indrazni sa adaug ca si el este adorabil. Din pacate, niciodata n-a fost sa fie.

De fapt, daca stau bine sa ma gandesc e un pic cam ciudata partea cu fluturasi. E explicata in totalitate de chimie si daca privesti din punctul asta de vedere, s-a dus tot farmecul. Daca privesti ca dupa o perioada de timp se va termina, caci tine doar la inceputul relatiei, iar s-a dus. Si totusi, eu tot de fluturasi sunt indragostita. Si de zambetele alea. Si de saruturile alea... Si de toate alea...

PS: pacat ca dupa o perioada de timp unii "injunghie" fluturasii aia

sâmbătă, 29 august 2009

Credinta

Teoretic, ideea de acum mi-a venit in minte din cauza unui foarte bun prieten de-al meu, care de curand si-a luat o vacanta prelungita si care ma inspira mereu. Si din cauza incidentelor care au avut loc in ultima vreme, a trebuit sa-mi iau o vacanta prelungita, fara voia mea. Si cand ai parte de o vacanta de genul acesta, mai mult sau mai putin, esti obligat sa te gandesti la foarte multe lucruri si sa analizezi tot ceea ce se intampla sau ceea ce s-a intamplat.

Si concluzia mea este legata de credinta. Dar nu in forma ei religioasa, ci in forma ei pura de a crede in ceva, in cineva, in tine, in orice fel de lucru/actiune etc vrei tu. Si din analiza personala, am ajuns si la interpretari exterioare.

Simt, oficial, ca am trecut peste tot trecutul meu, am asimilat tot ceea ce mi s-a intamplat si vreau sa merg mai departe. Si m-am hotarat, vreau sa fiu cu cineva. Dar in adevaratul sens al cuvantului. Si nu ma agit, si nu sunt disperata, doar ca m-am hotarat ca data viitoare cand o fi vreun baiat interesat de mine, ma voi deschide. Din pacate, din cauza vacantei prelungite nu am iesit prea mult de saptamani bune din casa si nu am prea interactionat, si deci nu prea exista "oportunitati".

Dar probabil ca stii si senzatia de dezamagire. Din pacate, uneori din cauza unor evenimente, ajungi sa fii dezamagit de lumea ce te inconjoara si desi treci peste trecut, tot dezamagit esti si ajungi sa te intrebi un singur lucru: de unde stiu ca de data asta va fi mai bine? De unde stiu ca daca ma afisez iar pe piata, nu voi sfarsit in curand sa fiu dezamagit(a) iar? Cata credinta poti avea ca totul va iesi pana la urma?

Mi-am adus aminte in aceste saptamani de "vacanta" de multe lucruri interesante. Nu as vrea sa le zic dezamagiri, ca sa nu se supere anumite persoane :P Sa aveti parte de partide de sex incredibile, sa-ti spuna atunci si ani de zile dupa ca ii place tare mult, sa te vrea constant (deci e clar ca ii place), dar in mod surprinzator intr-un singur moment se schimba totul si iti zice ca de fapt nu era asa de bine si ca nu simtea vreo conexiune cu tine la nivel intelectual. Si oricat de mult zice ca te respecta sau ca te place, nici macar nu-ti spune de ce s-au schimbat lucrurile. Sau sa-ti spuna ca te adora, dar afli dupa ani de zile ca te-a inselat. Sau iti zice ca ti-e prieten si ca te apreciaza, dar intr-un moment de suparare iti spune parerea adevarata si realizezi ca desi poate nici nu intelegi de ce la o asemenea varsta frageda, dar "te-a facut" sa suferi.

Logic ca la cata dezamagire exista in jurul nostru sau poate chiar experimentam noi, ajungem sa ne chestionam credinta in bine si in implinirea tuturor lucrurilor. De unde avem certitudinea ca data viitoare va fi mai bine?

duminică, 2 august 2009

Tortura?

Ultima saptamana a fost dedicata "trecutului" sau cel putin a regretelor legate de trecut. Sau nu neaparat regrete, dar in orice caz a persoanelor din trecut.

Vrem mereu sa le demonstram ca avem dreptate si ca fac o greseala despartindu-se de noi sau nealegand vreodata sa fie cu noi. Sunt unele dintre noi care simt ca este ceva... si nu e nebunie, ci pur adevar. Dar el alege alta cale. Si doare, si suferi, si nu intelegi, dar ii accepti decizia si pleci pe drumul tau. Aici mereu intervine dorinta aia de razbunare, dar razbunarea-i arma prostului si decizi sa fii inteleapta si sa-l lasi asa cum vrea. Apoi intervine dorinta sa-i arati ca o duci bine si ca nu ai nevoie de el. Iar incepi sa-ti faci scenarii, cum ca te intalnesti intamplator pe strada cand tu arati cel mai bine, radiind de fericire, eventual la brat cu vreun barbat superb si el va inghiti in sec. Dar nici asta nu se intampla. Si apoi intri in stadiul cel mai rau: treci peste. Si e cel mai rau pentru el. Tu ai avut toata bunavointa sa-i arati ca nu ia cea mai buna decizie, dar el nu te-a ascultat. Si incepi sa treci peste si incepi sa-l uiti. Eee... atunci va intalniti intamplator. Atunci te va vedea radiind de fericire (fara vreun plan diabolic in spate), atunci va incepe sa regrete sau sa-si dea seama ca poate... poate aveai dreptate.

Saptamana aceasta a fost dedicata aproape in intregime actelor de genul acesta. Week-end-ul trecut, Blondis i-a demonstrat copilului (ca altfel nu-i pot spune) ca ea s-a indragostit cu adevarat de altcineva si nu-i pasa deloc de el. Trebuia sa-i vedeti fata, cum se uita lung dupa ea, cum se citea in priviri... "hai mey... chiar nu mai simti nimic?" si cum ea il ignora, pentru ca chiar nu-i mai pasa.

Miercuri, Deda s-a intalnit cu William... ca de, asa fac ei. S-au tatonat de nu mai stiu nici ei de ei, s-au dus la mare, ca de... poate cine stie... reuseste William s-o recucereasca pe Deda. Din pacate, partea pe care n-o stie el este ca dupa atata "durere", ea nu se va mai putea intoarce vreodata. Trenul a cam fost pierdut de mult...

Si eu... m-am dus sa ma inscriu la master cu un super tip... super coleg de munca dupa care foarte multe fete sunt topite. Din pacate are prietena de 5 ani la care tine enorm si din pacate (sau fericire), pe mine chiar nu ma atrage. Dar Jack Berger nu stia asta atunci cand ne-a intalnit la facultate. Si se uita asa lung la colegul meu... Din pacate, nu am exagerat, desi puteam... A fost indeajuns sa-i vad privirea si sa-mi aud colegul: "hai mey... tu cu asta? Aveam asteptari mai mari de la tine"

N-am aranjat nimic. Nu am planificat absolut nimic. Si exact atunci cand trebuia sa se intample, s-a intamplat. Din pacate, nu vor raspunde niciodata la aceste "replici"; si din pacate, nici nu cred ca vor recunoaste vreodata ca avem dreptate, desi gesturile lor valoreaza mai mult de 1000 de cuvinte.

Si cred ca ilustreaza starea perfect, urmatoarea melodie. Deci... baietii... baietii... tortura?


video