duminică, 2 august 2009

Tortura?

Ultima saptamana a fost dedicata "trecutului" sau cel putin a regretelor legate de trecut. Sau nu neaparat regrete, dar in orice caz a persoanelor din trecut.

Vrem mereu sa le demonstram ca avem dreptate si ca fac o greseala despartindu-se de noi sau nealegand vreodata sa fie cu noi. Sunt unele dintre noi care simt ca este ceva... si nu e nebunie, ci pur adevar. Dar el alege alta cale. Si doare, si suferi, si nu intelegi, dar ii accepti decizia si pleci pe drumul tau. Aici mereu intervine dorinta aia de razbunare, dar razbunarea-i arma prostului si decizi sa fii inteleapta si sa-l lasi asa cum vrea. Apoi intervine dorinta sa-i arati ca o duci bine si ca nu ai nevoie de el. Iar incepi sa-ti faci scenarii, cum ca te intalnesti intamplator pe strada cand tu arati cel mai bine, radiind de fericire, eventual la brat cu vreun barbat superb si el va inghiti in sec. Dar nici asta nu se intampla. Si apoi intri in stadiul cel mai rau: treci peste. Si e cel mai rau pentru el. Tu ai avut toata bunavointa sa-i arati ca nu ia cea mai buna decizie, dar el nu te-a ascultat. Si incepi sa treci peste si incepi sa-l uiti. Eee... atunci va intalniti intamplator. Atunci te va vedea radiind de fericire (fara vreun plan diabolic in spate), atunci va incepe sa regrete sau sa-si dea seama ca poate... poate aveai dreptate.

Saptamana aceasta a fost dedicata aproape in intregime actelor de genul acesta. Week-end-ul trecut, Blondis i-a demonstrat copilului (ca altfel nu-i pot spune) ca ea s-a indragostit cu adevarat de altcineva si nu-i pasa deloc de el. Trebuia sa-i vedeti fata, cum se uita lung dupa ea, cum se citea in priviri... "hai mey... chiar nu mai simti nimic?" si cum ea il ignora, pentru ca chiar nu-i mai pasa.

Miercuri, Deda s-a intalnit cu William... ca de, asa fac ei. S-au tatonat de nu mai stiu nici ei de ei, s-au dus la mare, ca de... poate cine stie... reuseste William s-o recucereasca pe Deda. Din pacate, partea pe care n-o stie el este ca dupa atata "durere", ea nu se va mai putea intoarce vreodata. Trenul a cam fost pierdut de mult...

Si eu... m-am dus sa ma inscriu la master cu un super tip... super coleg de munca dupa care foarte multe fete sunt topite. Din pacate are prietena de 5 ani la care tine enorm si din pacate (sau fericire), pe mine chiar nu ma atrage. Dar Jack Berger nu stia asta atunci cand ne-a intalnit la facultate. Si se uita asa lung la colegul meu... Din pacate, nu am exagerat, desi puteam... A fost indeajuns sa-i vad privirea si sa-mi aud colegul: "hai mey... tu cu asta? Aveam asteptari mai mari de la tine"

N-am aranjat nimic. Nu am planificat absolut nimic. Si exact atunci cand trebuia sa se intample, s-a intamplat. Din pacate, nu vor raspunde niciodata la aceste "replici"; si din pacate, nici nu cred ca vor recunoaste vreodata ca avem dreptate, desi gesturile lor valoreaza mai mult de 1000 de cuvinte.

Si cred ca ilustreaza starea perfect, urmatoarea melodie. Deci... baietii... baietii... tortura?


video

Un comentariu:

  1. adevarat...si e incredibil sentimentul de nepasare...si realizezi ca de fapt nu a fost nimic de la inceput...ci doar un joc copilaresc...si e amuzant totodata...ma stii cand...ei bine nici atunci nu eram implicata sentimental...si descoperi k iar ai pierdut timpul...si in acest timp poate a trecut pe langa tine o persoana cu adevarat valoroasa dar nu ti-ai dat seama...
    pana la urma jocul in care ne antrenam uneori e facut cu propriile noastre reguli...si ne-o facem cu mana noastra fara sa ne dam seama...dar totusi ne place jocul...si ar trebui sa invatam sa stim cum sa il terminam si daca este cel care ne place cu adevarat...

    Fetelor sunt fericita ca va am si fericita dupa mini vacanta...

    Luv u,

    Deda

    RăspundețiȘtergere