Situatia e putin diferita: m-am schimbat eu. Motivul pentru care nu am scris de ceva vreme este ca eu, scriitoarea gandurilor noastre, trec printr-un moment care a inceput sa ma schimbe. Si imi este greu sa astern cuvintele in scris. Dar sa incepem cu inceputul.
Avem tendinta de a ne agata de anumite persoane sau situatii, pentru ca ne este confortabil sau pentru ca avem impresia ca asa ar trebui sa se intample. Eu am tendinta sa fac acest lucru atunci cand simt ca n-am dat tot ce puteam si ca mai este ceva neconsumat. Ideea acestui paragraf a luat nastere cand vorbeam cu un foarte bun prieten despre relatii si am incercat sa-i explic teoria mea: sa presupunem ca fiecare om este ca o piesa de puzzle. In prima ta relatie, te vei potrivi aproape perfect cu o alta persoana. Dar in urma acelei relatii, o parte din tine se va rupe sau se va schimba. Deci liniile tale de piese de puzzle sunt schimbate pentru totdeauna; ceea ce inseamna ca urmatoarea persoana cu care te vei cupla nu va fi ceea ce cauti tu (in adancul sufletului tau inca vrei o persoana care sa se potriveasca cu primele tale linii de puzzle, desi "fizic" pare ca esti schimbat). Titlul este visare si vorbeam de relatii, pentru ca eu una nu sunt de acord cu renuntarea la un posibil om in viata ta, bazandu-te pe faptul ca exista si alte persoane cu care te-ai potrivi, caci suntem miliarde pe pamantul asta.
Apoi ideea mi s-a dezvoltat mai departe din cauza povestii urmatoare: cica ai o masina; ploua torential si treci pe langa o statie de autobuz. In statie: o batranica, un prieten foarte drag care te-a ajutat si el la nevoie, dragostea vietii tale. Dar tu ai doar un loc in masina. Pe cine iei in masina? Ideea este sa crezi in vise, sa crezi ca se poate, sa gandesti lateral, sa stii sa vezi mai departe de aparente. Raspunsul? Ii dai prietenului tau bun sa conduca masina, ca doar ai incredere in el, si sa o duca pe batranica acasa si tu astepti in statie cu dragostea vietii tale autobuzul. Mereu exista o solutie, trebuie doar sa vrei si sa crezi cu adevarat.
Acum... de ce e situatia diferita si de ce mi-e mie greu sa scriu la fel? Aici ajungem la o alta dezvoltare a ideii de mai devreme. N-as fi vrut sa povestesc o situatie personala, dar mi-e greu sa explic. Ii spuneam lui Alek ca de fapt nu ma cunoaste cu adevarat, cum nu-l cunosc nici eu. Si mi-am dat seama ca de fapt trebuia sa zic altceva. Mereu suntem conditionati de ceea ce ni se intampla, doar ca la mine este o situatie diferita. Eu, de fapt, ma comport conditionata de faptul ca plec. El ma cunoaste acum pe mine, tipa extrem de in garda, care face lucrurile cu mare grija, precaut, nu impulsiv si nebun. Pentru ca stiu ca plec si fara sa vreau mi-am schimbat eu comportamentul. Si apoi, cand ma voi intoarce nu voi mai fi eu. Niciodata eu, pentru ca experienta ma va schimba teribil. Deci, de fapt, daca noi 2 nu se schimbam comportamentul in cele 3 saptamani, noi nu ne vom mai cunoaste niciodata.
Si ca sa intelegi ideea paragrafelor anterioare, iti zic ca sunt legate. Deci daca doi oameni traiesc subconstient conditionati de ceva anume, linia lor de puzzle se schimba pentru totdeauna si exista sansa sa nu se mai gaseasca. Sau bazandu-se ca exista destui oameni in lumea asta, exista sansa sa ia in masina lor batranica sau prietenul si sa piarda dragostea vietii. Si toate asta bazandu-ne pe matematica si probabilitati?
Blondis a trecut partial prin ce trec eu. Exista sansa ca anul viitor sa traiasca mai multe dintre noi experiente asemanatoare. Eu plec 1 an. Fetele mele s-ar putea sa-si gaseasca si ele o ruta ocolitoare macar de 1 an prin alte meleaguri. Numai ca sincer, nu vreau sa traim conditionate de faptul ca plecam. Vreau sa fim noi nebune, nebune, sa traim clipa, sa fim NOI. Stiu ca Blondis a zis ca traim conditionati de sentimente, dar am gasit o scapare: nu putem trai conditionati de sentimente impulsiv, visand continuu ca exista pentru fiecare o poveste fericita de dragoste?
duminică, 30 mai 2010
duminică, 9 mai 2010
Sentimente si nu impulsivitate
In general, relatiile sunt construite in timp, dupa multe lucruri experimentate sau traite impreuna sau sunt construite de oameni pentru ca simt ceva. La baza sentimentelor, stiintific vorbind, cica stau reactii chimice. Deci la modul pragmatic vorbind, asta inseamna ca ti-ai putea controla sentimentele, daca ai controla respectivele reactii chimice.
Parerea mea ar fi ca un mic procent din sentimente poate fi controlat de noi. Unele relatii sunt construite strict pe un impuls de un moment, o traire, pe cand altele sunt construite intr-o perioada putin mai indelungata. Amandoua situatiile pot fi influentate de noi. Fie ca decizi sa-ti ignori impulsul, fie ca nu crezi in acel impuls, fie ca nu ai timp sa construiesti, tu influentezi potentiala relatie. Pentru ca atitudinea ta, poate influenta daca relatia sa inceapa sau nu.
Eu mereu am sustinut sus si tare ca in orice din jurul nostru exista matematica. Si tot ce ne inconjoara poate fi limitat la extrem intr-o simpla formula. Si orice formula isi are variabilele ei. Spre exemplu, intr-o relatie, o variabila poate fi chiar atitudinea partenerilor implicati in acea posibila legatura. Alte variabile pot fi timpul, distanta si muuuulte muuulte altele. Daca ideea mea este adevarata, atunci noi putem influenta sentimentele.
Si totusi, astazi mi s-a argumentat de Alek ca acest lucru nu este adevarat. Parerea lui era ca sentimentele nu pot fi controlate; poti controla un pic situatiile cand iti arati sentimentele, dar ceea ce simti nu poate fi schimbat. Apoi a venit Blondis care mi-a spus ca ideea blogului nostru si convingerea mea ca actionez doar pe impulsul momentului este eronata. Parerea ei era ca eu actionez foarte mult bazandu-ma pe sentimente, pe ceea ce simt intr-un moment si cum simt omul cu care vorbesc. Si acest lucru este valabil pentru toata lumea.
Toate asta ma fac sa ma intreb daca e mai bine sa actionezi pe impulsuri de moment sau bazandu-te pe sentimente? Oare cand noi suntem siguri ca suntem rationali, maturi, cu capul pe umeri si luam decizii "inteligente", chiar suntem obiectivi si reusim sa ignoram complet sentimentele? Sau de fapt toate deciziile noastre, formule matematice, au printre variabile si sentimentele? Si mai presus de atat, de unde stim sigur ca un impuls de moment sau ceva construit in graba, este durabil si frumos? Sau ca ceva bazat pe sentimente este ceva care nu ne va rani sau care ne va face fericiti?
Parerea mea ar fi ca un mic procent din sentimente poate fi controlat de noi. Unele relatii sunt construite strict pe un impuls de un moment, o traire, pe cand altele sunt construite intr-o perioada putin mai indelungata. Amandoua situatiile pot fi influentate de noi. Fie ca decizi sa-ti ignori impulsul, fie ca nu crezi in acel impuls, fie ca nu ai timp sa construiesti, tu influentezi potentiala relatie. Pentru ca atitudinea ta, poate influenta daca relatia sa inceapa sau nu.
Eu mereu am sustinut sus si tare ca in orice din jurul nostru exista matematica. Si tot ce ne inconjoara poate fi limitat la extrem intr-o simpla formula. Si orice formula isi are variabilele ei. Spre exemplu, intr-o relatie, o variabila poate fi chiar atitudinea partenerilor implicati in acea posibila legatura. Alte variabile pot fi timpul, distanta si muuuulte muuulte altele. Daca ideea mea este adevarata, atunci noi putem influenta sentimentele.
Si totusi, astazi mi s-a argumentat de Alek ca acest lucru nu este adevarat. Parerea lui era ca sentimentele nu pot fi controlate; poti controla un pic situatiile cand iti arati sentimentele, dar ceea ce simti nu poate fi schimbat. Apoi a venit Blondis care mi-a spus ca ideea blogului nostru si convingerea mea ca actionez doar pe impulsul momentului este eronata. Parerea ei era ca eu actionez foarte mult bazandu-ma pe sentimente, pe ceea ce simt intr-un moment si cum simt omul cu care vorbesc. Si acest lucru este valabil pentru toata lumea.
Toate asta ma fac sa ma intreb daca e mai bine sa actionezi pe impulsuri de moment sau bazandu-te pe sentimente? Oare cand noi suntem siguri ca suntem rationali, maturi, cu capul pe umeri si luam decizii "inteligente", chiar suntem obiectivi si reusim sa ignoram complet sentimentele? Sau de fapt toate deciziile noastre, formule matematice, au printre variabile si sentimentele? Si mai presus de atat, de unde stim sigur ca un impuls de moment sau ceva construit in graba, este durabil si frumos? Sau ca ceva bazat pe sentimente este ceva care nu ne va rani sau care ne va face fericiti?
luni, 3 mai 2010
Can you ask me out/for my phone number?... NOW?
In ultima vreme am intalnit in jurul nostru doar baieti care nu avanseaza deloc in avansuri :) , ci se opresc la un anumit punct. Fie ca e din timiditate, fie ca ii speriem, fie ca nu vor, desi dau impresia, fie din teama etc.
Acasa, in Bucuresti, stiu minim 2 exemple. Sa detaliez: i-am facut cunostinta unei o prietene de-ale mele cu un amic mai vechi; s-au placut, au vorbit, au ras, au privit rasaritul de soare din Vama, a condus-o la masina si... atat. S-a oprit acolo; nici macar nu i-a cerut numarul de telefon. Al doilea exemplu, ceva mai personal, am vorbit destul de mult cu un tip in ultima vreme si am ajuns sa-l cunosc putin mai bine. Ba chiar, la ultimele intalniri, am avut impresia ca a inceput si el sa ma observe, desi nu ma asteptam la asa ceva. Dar desi speram ca o sa il vad sau o sa vorbesc cu el dupa/in week-end-ul de 1 mai, nu s-a intamplat asa. S-a oprit acolo.
In mini vacanta de 1 mai, ne-am dus in Vama Veche. Fetele nebune vroiau distractie. Si cum nu vroiam baietei in jurul nostru, dupa multe raspunsuri la intrebari de genul: cat e radical din 2, ai uniforma si/sau ai motor, logic ca am ajuns sa si interactionam cu unii dintre ei. Dar am dat peste acelasi lucru: stateam de vorba, radeam, ne tineam de mana in multime sau faceam glume inteligente si finute, si atat. Desi stateau doar langa noi, nu plecau si incepeau tot felul de conversatii, nu cereau numarul de telefon, nu ne sarutau sau nu faceau ceva in acest sens.
Spre sfarsitul vacantei, vorbeam cu Eddie, prietenul Adei, despre baietii timizi si despre cum ar trebui sa se comporte fetele in jurul lor. Daca suntem infipte, ii speriem, daca suntem timide, nu se intampla nimic... Si totusi uneori, ne ajuta comportamentul lor mai ciudatel sa ne dam seama ce vrem noi cu adevarat. Eu, spre exemplu, mi-am dat seama ca imi doream sa-l fi intalnit in Vama. Ceea ce ar trebui sa insemne ceva.
Gandhi a zis: "whatever you do in life will be insignificant but it is very important that you do it". Unii plecam curand si nu vrem sa ramanem cu lucruri neclarificate, unii sunt plecati si au nevoie de suportul nostru, unii vor sa-si revina sentimental, dar nu se deschid suficient, unii vor sa incerce o relatie, dar sunt prea timizi pentru a marturisi acest lucru. Exista milioane de probleme, de obstacole sau de lucruri neclarificate/nestiute. Oare solutia la ele este sa ne jucam in continuare cu ele, pentru ca avem o viata intreaga in fata noastra?
PS: eu plec in 6 saptamani. Nu vreau pe nimeni care sa ma astepte 1 an, nu vreau sa ma indragostesc, nu vreau o relatie matura, vreau doar sa traiesc. Si daca asta inseamna ca ma vad cu el mai des in aceste 6 saptamani sau ca ajungem sa facem cine stie ce, nu-mi pasa. Vreau sa traiesc clipa ASTA care nu se va mai intoarce niciodata, nu sa astept 1 an pana ma intorc ca sa traiesc clipa cu 1 an intarziere. De ce sa-mi fie frica? De ce ti-e frica?
Acasa, in Bucuresti, stiu minim 2 exemple. Sa detaliez: i-am facut cunostinta unei o prietene de-ale mele cu un amic mai vechi; s-au placut, au vorbit, au ras, au privit rasaritul de soare din Vama, a condus-o la masina si... atat. S-a oprit acolo; nici macar nu i-a cerut numarul de telefon. Al doilea exemplu, ceva mai personal, am vorbit destul de mult cu un tip in ultima vreme si am ajuns sa-l cunosc putin mai bine. Ba chiar, la ultimele intalniri, am avut impresia ca a inceput si el sa ma observe, desi nu ma asteptam la asa ceva. Dar desi speram ca o sa il vad sau o sa vorbesc cu el dupa/in week-end-ul de 1 mai, nu s-a intamplat asa. S-a oprit acolo.
In mini vacanta de 1 mai, ne-am dus in Vama Veche. Fetele nebune vroiau distractie. Si cum nu vroiam baietei in jurul nostru, dupa multe raspunsuri la intrebari de genul: cat e radical din 2, ai uniforma si/sau ai motor, logic ca am ajuns sa si interactionam cu unii dintre ei. Dar am dat peste acelasi lucru: stateam de vorba, radeam, ne tineam de mana in multime sau faceam glume inteligente si finute, si atat. Desi stateau doar langa noi, nu plecau si incepeau tot felul de conversatii, nu cereau numarul de telefon, nu ne sarutau sau nu faceau ceva in acest sens.
Spre sfarsitul vacantei, vorbeam cu Eddie, prietenul Adei, despre baietii timizi si despre cum ar trebui sa se comporte fetele in jurul lor. Daca suntem infipte, ii speriem, daca suntem timide, nu se intampla nimic... Si totusi uneori, ne ajuta comportamentul lor mai ciudatel sa ne dam seama ce vrem noi cu adevarat. Eu, spre exemplu, mi-am dat seama ca imi doream sa-l fi intalnit in Vama. Ceea ce ar trebui sa insemne ceva.
Gandhi a zis: "whatever you do in life will be insignificant but it is very important that you do it". Unii plecam curand si nu vrem sa ramanem cu lucruri neclarificate, unii sunt plecati si au nevoie de suportul nostru, unii vor sa-si revina sentimental, dar nu se deschid suficient, unii vor sa incerce o relatie, dar sunt prea timizi pentru a marturisi acest lucru. Exista milioane de probleme, de obstacole sau de lucruri neclarificate/nestiute. Oare solutia la ele este sa ne jucam in continuare cu ele, pentru ca avem o viata intreaga in fata noastra?
PS: eu plec in 6 saptamani. Nu vreau pe nimeni care sa ma astepte 1 an, nu vreau sa ma indragostesc, nu vreau o relatie matura, vreau doar sa traiesc. Si daca asta inseamna ca ma vad cu el mai des in aceste 6 saptamani sau ca ajungem sa facem cine stie ce, nu-mi pasa. Vreau sa traiesc clipa ASTA care nu se va mai intoarce niciodata, nu sa astept 1 an pana ma intorc ca sa traiesc clipa cu 1 an intarziere. De ce sa-mi fie frica? De ce ti-e frica?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)