duminică, 30 mai 2010

Visare - partea a 4a

Situatia e putin diferita: m-am schimbat eu. Motivul pentru care nu am scris de ceva vreme este ca eu, scriitoarea gandurilor noastre, trec printr-un moment care a inceput sa ma schimbe. Si imi este greu sa astern cuvintele in scris. Dar sa incepem cu inceputul.

Avem tendinta de a ne agata de anumite persoane sau situatii, pentru ca ne este confortabil sau pentru ca avem impresia ca asa ar trebui sa se intample. Eu am tendinta sa fac acest lucru atunci cand simt ca n-am dat tot ce puteam si ca mai este ceva neconsumat. Ideea acestui paragraf a luat nastere cand vorbeam cu un foarte bun prieten despre relatii si am incercat sa-i explic teoria mea: sa presupunem ca fiecare om este ca o piesa de puzzle. In prima ta relatie, te vei potrivi aproape perfect cu o alta persoana. Dar in urma acelei relatii, o parte din tine se va rupe sau se va schimba. Deci liniile tale de piese de puzzle sunt schimbate pentru totdeauna; ceea ce inseamna ca urmatoarea persoana cu care te vei cupla nu va fi ceea ce cauti tu (in adancul sufletului tau inca vrei o persoana care sa se potriveasca cu primele tale linii de puzzle, desi "fizic" pare ca esti schimbat). Titlul este visare si vorbeam de relatii, pentru ca eu una nu sunt de acord cu renuntarea la un posibil om in viata ta, bazandu-te pe faptul ca exista si alte persoane cu care te-ai potrivi, caci suntem miliarde pe pamantul asta.

Apoi ideea mi s-a dezvoltat mai departe din cauza povestii urmatoare: cica ai o masina; ploua torential si treci pe langa o statie de autobuz. In statie: o batranica, un prieten foarte drag care te-a ajutat si el la nevoie, dragostea vietii tale. Dar tu ai doar un loc in masina. Pe cine iei in masina? Ideea este sa crezi in vise, sa crezi ca se poate, sa gandesti lateral, sa stii sa vezi mai departe de aparente. Raspunsul? Ii dai prietenului tau bun sa conduca masina, ca doar ai incredere in el, si sa o duca pe batranica acasa si tu astepti in statie cu dragostea vietii tale autobuzul. Mereu exista o solutie, trebuie doar sa vrei si sa crezi cu adevarat.

Acum... de ce e situatia diferita si de ce mi-e mie greu sa scriu la fel? Aici ajungem la o alta dezvoltare a ideii de mai devreme. N-as fi vrut sa povestesc o situatie personala, dar mi-e greu sa explic. Ii spuneam lui Alek ca de fapt nu ma cunoaste cu adevarat, cum nu-l cunosc nici eu. Si mi-am dat seama ca de fapt trebuia sa zic altceva. Mereu suntem conditionati de ceea ce ni se intampla, doar ca la mine este o situatie diferita. Eu, de fapt, ma comport conditionata de faptul ca plec. El ma cunoaste acum pe mine, tipa extrem de in garda, care face lucrurile cu mare grija, precaut, nu impulsiv si nebun. Pentru ca stiu ca plec si fara sa vreau mi-am schimbat eu comportamentul. Si apoi, cand ma voi intoarce nu voi mai fi eu. Niciodata eu, pentru ca experienta ma va schimba teribil. Deci, de fapt, daca noi 2 nu se schimbam comportamentul in cele 3 saptamani, noi nu ne vom mai cunoaste niciodata.

Si ca sa intelegi ideea paragrafelor anterioare, iti zic ca sunt legate. Deci daca doi oameni traiesc subconstient conditionati de ceva anume, linia lor de puzzle se schimba pentru totdeauna si exista sansa sa nu se mai gaseasca. Sau bazandu-se ca exista destui oameni in lumea asta, exista sansa sa ia in masina lor batranica sau prietenul si sa piarda dragostea vietii. Si toate asta bazandu-ne pe matematica si probabilitati?

Blondis a trecut partial prin ce trec eu. Exista sansa ca anul viitor sa traiasca mai multe dintre noi experiente asemanatoare. Eu plec 1 an. Fetele mele s-ar putea sa-si gaseasca si ele o ruta ocolitoare macar de 1 an prin alte meleaguri. Numai ca sincer, nu vreau sa traim conditionate de faptul ca plecam. Vreau sa fim noi nebune, nebune, sa traim clipa, sa fim NOI. Stiu ca Blondis a zis ca traim conditionati de sentimente, dar am gasit o scapare: nu putem trai conditionati de sentimente impulsiv, visand continuu ca exista pentru fiecare o poveste fericita de dragoste?

duminică, 9 mai 2010

Sentimente si nu impulsivitate

In general, relatiile sunt construite in timp, dupa multe lucruri experimentate sau traite impreuna sau sunt construite de oameni pentru ca simt ceva. La baza sentimentelor, stiintific vorbind, cica stau reactii chimice. Deci la modul pragmatic vorbind, asta inseamna ca ti-ai putea controla sentimentele, daca ai controla respectivele reactii chimice.

Parerea mea ar fi ca un mic procent din sentimente poate fi controlat de noi. Unele relatii sunt construite strict pe un impuls de un moment, o traire, pe cand altele sunt construite intr-o perioada putin mai indelungata. Amandoua situatiile pot fi influentate de noi. Fie ca decizi sa-ti ignori impulsul, fie ca nu crezi in acel impuls, fie ca nu ai timp sa construiesti, tu influentezi potentiala relatie. Pentru ca atitudinea ta, poate influenta daca relatia sa inceapa sau nu.

Eu mereu am sustinut sus si tare ca in orice din jurul nostru exista matematica. Si tot ce ne inconjoara poate fi limitat la extrem intr-o simpla formula. Si orice formula isi are variabilele ei. Spre exemplu, intr-o relatie, o variabila poate fi chiar atitudinea partenerilor implicati in acea posibila legatura. Alte variabile pot fi timpul, distanta si muuuulte muuulte altele. Daca ideea mea este adevarata, atunci noi putem influenta sentimentele.

Si totusi, astazi mi s-a argumentat de Alek ca acest lucru nu este adevarat. Parerea lui era ca sentimentele nu pot fi controlate; poti controla un pic situatiile cand iti arati sentimentele, dar ceea ce simti nu poate fi schimbat. Apoi a venit Blondis care mi-a spus ca ideea blogului nostru si convingerea mea ca actionez doar pe impulsul momentului este eronata. Parerea ei era ca eu actionez foarte mult bazandu-ma pe sentimente, pe ceea ce simt intr-un moment si cum simt omul cu care vorbesc. Si acest lucru este valabil pentru toata lumea.

Toate asta ma fac sa ma intreb daca e mai bine sa actionezi pe impulsuri de moment sau bazandu-te pe sentimente? Oare cand noi suntem siguri ca suntem rationali, maturi, cu capul pe umeri si luam decizii "inteligente", chiar suntem obiectivi si reusim sa ignoram complet sentimentele? Sau de fapt toate deciziile noastre, formule matematice, au printre variabile si sentimentele? Si mai presus de atat, de unde stim sigur ca un impuls de moment sau ceva construit in graba, este durabil si frumos? Sau ca ceva bazat pe sentimente este ceva care nu ne va rani sau care ne va face fericiti?

luni, 3 mai 2010

Can you ask me out/for my phone number?... NOW?

In ultima vreme am intalnit in jurul nostru doar baieti care nu avanseaza deloc in avansuri :) , ci se opresc la un anumit punct. Fie ca e din timiditate, fie ca ii speriem, fie ca nu vor, desi dau impresia, fie din teama etc.

Acasa, in Bucuresti, stiu minim 2 exemple. Sa detaliez: i-am facut cunostinta unei o prietene de-ale mele cu un amic mai vechi; s-au placut, au vorbit, au ras, au privit rasaritul de soare din Vama, a condus-o la masina si... atat. S-a oprit acolo; nici macar nu i-a cerut numarul de telefon. Al doilea exemplu, ceva mai personal, am vorbit destul de mult cu un tip in ultima vreme si am ajuns sa-l cunosc putin mai bine. Ba chiar, la ultimele intalniri, am avut impresia ca a inceput si el sa ma observe, desi nu ma asteptam la asa ceva. Dar desi speram ca o sa il vad sau o sa vorbesc cu el dupa/in week-end-ul de 1 mai, nu s-a intamplat asa. S-a oprit acolo.

In mini vacanta de 1 mai, ne-am dus in Vama Veche. Fetele nebune vroiau distractie. Si cum nu vroiam baietei in jurul nostru, dupa multe raspunsuri la intrebari de genul: cat e radical din 2, ai uniforma si/sau ai motor, logic ca am ajuns sa si interactionam cu unii dintre ei. Dar am dat peste acelasi lucru: stateam de vorba, radeam, ne tineam de mana in multime sau faceam glume inteligente si finute, si atat. Desi stateau doar langa noi, nu plecau si incepeau tot felul de conversatii, nu cereau numarul de telefon, nu ne sarutau sau nu faceau ceva in acest sens.

Spre sfarsitul vacantei, vorbeam cu Eddie, prietenul Adei, despre baietii timizi si despre cum ar trebui sa se comporte fetele in jurul lor. Daca suntem infipte, ii speriem, daca suntem timide, nu se intampla nimic... Si totusi uneori, ne ajuta comportamentul lor mai ciudatel sa ne dam seama ce vrem noi cu adevarat. Eu, spre exemplu, mi-am dat seama ca imi doream sa-l fi intalnit in Vama. Ceea ce ar trebui sa insemne ceva.

Gandhi a zis: "whatever you do in life will be insignificant but it is very important that you do it". Unii plecam curand si nu vrem sa ramanem cu lucruri neclarificate, unii sunt plecati si au nevoie de suportul nostru, unii vor sa-si revina sentimental, dar nu se deschid suficient, unii vor sa incerce o relatie, dar sunt prea timizi pentru a marturisi acest lucru. Exista milioane de probleme, de obstacole sau de lucruri neclarificate/nestiute. Oare solutia la ele este sa ne jucam in continuare cu ele, pentru ca avem o viata intreaga in fata noastra?

PS: eu plec in 6 saptamani. Nu vreau pe nimeni care sa ma astepte 1 an, nu vreau sa ma indragostesc, nu vreau o relatie matura, vreau doar sa traiesc. Si daca asta inseamna ca ma vad cu el mai des in aceste 6 saptamani sau ca ajungem sa facem cine stie ce, nu-mi pasa. Vreau sa traiesc clipa ASTA care nu se va mai intoarce niciodata, nu sa astept 1 an pana ma intorc ca sa traiesc clipa cu 1 an intarziere. De ce sa-mi fie frica? De ce ti-e frica?

miercuri, 31 martie 2010

Visare - partea a 3a

Nu stiu ce am, dar parca plutesc. Mintea mea zboara, atat de departe... e prima oara in viata mea cand nu gandesc nimic. Sunt aici, sunt nicaieri. Sunt langa tine, dar de fapt am fost langa el. Care el? Nimeni.

Am chef de adrenalina aia de moment... n-ai vrea sa mergem pana la mare, sa stau si eu sa ma uit la mare sau sa invat sa zbor sau sa ma pierd cu orele? De fapt iar visez probabil. Ce-as bea o cafea de 1 leu pe plaja sau ce-as fugi cu masina pana in Bulgaria, doar asa... de plictiseala.

Vreau camera aia de hotel/apartament, cu vedere la bulevard, sa vad luminile care ma fascineaza, sa ma pierd cu orele in peisaj si visare, si-apoi sa vina sa ma fure sa facem nu stiu ce nebunie...

Mergi cu mine acum departe, oriunde vrem, doar asa? Suna-ma! Hai! :)

Mi-e mintea aici, dar parca departe. Cat visam acum adineauri si cat de seaca sunt acum. Asa am obosit de la jocurile mintii. Am analizat azi cu mama: primii ani de casnicie sunt faini cu un om nebun langa tine, dar cu timpul va calmati. Si-atunci de ce ma chinui sa-l prind pe el nebun?

Nota de plata

Mi-am dat seama ca nu am acoperit un subiect destul de interesant... cine achita nota de plata si ce inseamna. Stiu ca s-au scris tone de articole pe tema asta, dar nu cred ca avem parerea special adaptata pentru Bucuresti. Pentru ca atunci cand esti aici, parca lucrurile sunt tratate altfel.

Unele persoane prefera sa plateasca "fiecare ce-a consumat". Altele spun ca este normal sa plateasca baiatul. Sunt fete care se incapataneaza sa-si demonstreze "taria" prin faptul ca niciodata iubitul lor nu achita integral nota de plata. Sunt persoane care considera ca daca baiatul achita, atunci este o intalnire "personala" (cuvantul din engleza ar fi "date"); daca achita fiecare ce-a consumat, atunci este o intalnire profesionala. Desi exista inclusiv exemple personale care sustin ca dupa ce s-a achitat separat la prima intalnire, a urmat o relatie lunga si frumoasa, in care doar el a platit :)

Lucrez intr-un domeniu (sa zic asa) unde am fost obisnuita (ca sa nu zic crescuta in spiritul acesta) ca nota de plata sa fie achitata de persoana cu care ma intalnesc. Poate din cauza "domeniului" sau poate si pentru ca sunt fata. Si totusi in seara asta, dupa ce mi s-a subliniat destul de atent cat de profesionala este intalnirea, am achitat fiecare partea lui. Desi pana acum acest lucru nu s-a intamplat, ba chiar au existat situatii in care persoana in cauza m-a flatat achitand o nota de plata mult mai mare, pe principiul "domeniului" in care lucrez. Aaa... si nu e o chestiune financiara, ca a avut grija sa-mi sublinieze ca nu o duce rau cu banii anul asta, in ciuda crizei financiare de care se plange toata lumea.

Ma rog, nu critic, vreau doar sa analizez un gest aparent nesemnificativ, dar care m-a indreptat cu gandul catre un singur lucru. Cine acopera nota de plata, caci aceasta este o situatie noua, si ce inseamna modul de achitare: nu mai analizezi daca este o intalnire pentru ca el acopera nota, ci... ce? Cand ne-am intalnit profesional se achita nota integral, cand este o intalnire nu? E invers decat o situatie normala? Si de fapt, ce inseamna o situatie normala atunci cand se achita nota - achita el integral, se achita separat, ce?

luni, 29 martie 2010

Total

N-am visat. Si aparent desi ma chinui din rasputeri sa fiu lucida, sa nu analizez, sa nu ma implic, sa merg cu valul, sa fiu egoista, sa fac ce vreau... nu-mi iese.

Azi dimineata aveam cea mai tare senzatie din lume. Simteam ca am cucerit Everestul. Ma simteam excelent - satisfacuta, nebuna, doritoare de aventuri, in stare de orice, ma simteam eu bine cu mine. Nu asteptam nimic, nu vroiam ceva anume, aveam tot ce imi putea dori, facusem tot ce imi dorisem, eram super bine. Si credeam ca am reusit sa rezolv un alt mare mister: nu e adevarat ca fetele nu pot face sex fara implicari sentimentale, ci baietii nu stiu sa interpreteze semnele.

Fetele pot face sex fara implicari emotionale foarte usor. Faptul ca iti cere si o a 2a, nu inseamna ca s-a indragostit de tine, ci doar ca-i place foarte mult sexul cu tine. S-ar putea chiar ca nici macar sa nu te placa pe tine personal, ci doar actul in sine cu tine. Nu este neaparat adevarat pentru toate cazurile, la fel cum se spune ca si baietii se pot indragosti dupa o singura partida de sex.

Povestea merge prea in spate si prea asemanator cu ceea ce mi s-a intamplat in trecut. Acum cateva luni, dupa cum am si scris aici, mi-am dat seama ca se pierduse tot. Privirea nu mai era acolo. Noi nu mai eram. Si acela a fost momentul in care neoficial am trecut peste. Eram atat de impacata cu ideea... Si intr-o singura saptamana s-a schimbat tot, fara sa pot controla nimic. Dupa o atitudine de barbat (in sfarsit), cand simteam ca ma iau fiori cand il aud atat de impunator si sigur pe el, a dat-o in atitudine de... te plac. Iar azi, cand eram atat de fericita ca nu insemnase nimic pentru mine, a dat cu bata in balta.

Sunt semne pe care nu stiu cum sa le mai interpretez sau daca sa le mai interpretez. TU... tre sa te loveasca trenul in cap ca sa-ti dai seama? Ce e atat de greu sa intelegi ca plec peste 3 luni si ca nu vreau complicatii? Si mai si intreaba senin: "ce complicatii?" Era atat de greu sa stai cu mine in situatia actuala si sa nu-mi pomenesti de alta? Cat timp sunt langa tine, EU sunt langa tine! Pana plec, nu ma intereseaza... vreau sa fiu egoista... merit!

Apoi am avut revelatia suprema :) Mereu mereu ne inchipuim ca o sa-i loveasca si o sa-si dea seama pana nu e prea tarziu ca locul lui e langa tine. Si mereu ne inchipuim acest lucru pentru ca asa am fost obisnuite. Mereu se intoarce - filme, povesti, carti, povestea unei prietene d-ale unei prietene. Niciodata in viata noastra. Mereu mi-am dorit ca Ace sa-si dea seama dupa 5 ani (cum a si promis) si sa vina sa ma "salveze". Acum m-am surprins ca as fi sperat sa faca la fel Freddie. Si de fapt nu speram pentru ca imi doream, ci pentru ca asa am fost obisnuita si crescuta. Bullshit... Freddie e prea cu mintea in alta parte sa-si dea seamna ca semnele exista pentru ca ne potrivim.

Azi n-am intrebare, n-am o dilema... azi sunt obosita si vreau sa revin la starea de acum o saptamana in care imi pasa de mine. Chiar as vrea ca cei 2 tipi din viata mea momentan sa renunte la a fi egoisti si sa inceapa sa le pase de mine, pentru ca merit!

vineri, 26 martie 2010

Oare am visat?

Dupa 3 luni nebune nebune, in care aparent cica am respins vreo 3 baieti, in ultima saptamana toate nebuniile s-au schimbat. Aparent. Nu vreau sa-i iau pe rand, pentru ca important este ceea ce s-a intamplat cu mine in acest timp.

M-am suparat pe el, rau de tot, m-a deranjat ceva si cum sunt foarte principiala, am taiat orice legatura cu el. Dar cat timp nu am vorbit cu el, mi-am dat seama ca mintea mea zbura la el. Ceea ce era ciudat, pentru ca nu ma asteptam sa imi pese. Tresaream la o anumita culoare de tricou, la o anumita culoare si forma de masina si mai ales tresaream cand ii pomenea lumea din jurul meu numele sau imi cereau parerea despre el. Nu ma asteptam sa-mi pese. Si aparent sunt cica cucerita. Si totusi principiile mele, interpretand comportamentul lui si scuzele pe care le-a folosit pana acum, ma imping spre a nu-mi pasa.

Cat despre Freddie... caci da, se pare ca dupa o perioada de nervi si suparare si multe altele, a inceput sa vorbim iar normal... de 4 nopti dormim in acelasi pat. Eu ma comportam ca si cum dorm cu o perna mai mare in pat. Dar aseara... am adormit, foarte normal, fara nici un semn si... in miezul noptii, m-am miscat, s-a trezit si a inceput sa ma sarute. Sau nu? Visam...? oare chiar e posibil sa visezi ceva care pare atat de real? Am incercat sa ma agat de dovezi ca (nu) s-a intamplat, dar nu am gasit. Mi se tot demonstreaza ca exista ceva intre noi, ceva care nu poate fi explicat verbal. Vrea foc la tigara, nu gaseste, apar eu in fata lui si... gata. Am nevoie de ceva anume si apare el in fata mea si se rezolva. Daca vorbeste, uneori numai eu il aud.

Ce sa mai zic ca saptamana asta si-a facut Ace profil de facebook. Si chestia asta m-a dat peste cap atat de tare... sa-i vad poza, sa-i vad fata... mai ales ca nu am vorbit cu el de peste 8 luni. Dar uimitor, m-am calmat extrem de repede dupa 30 minute, adormind in bratele lui Freddie. Stiu ca suna fucked up, dar nu are nici o legatura. Doar mi-am dat seama ca mi-e dor de Ace si ca ce-a fost a fost candva, a fost superb din punctul meu de vedere si ca... sper ca e mandru de mine ca am fost acceptata sa plec pe o pozitie tare intr-o alta tara.

Eu nu stiu ce simt. Eu nu stiu ce vreau. Stiu ca plec in 3 luni si chestia asta ma panicheaza enorm, mai ales sentimental. N-am chef de complicatii, ajuta-ma sa fie totul bine pentru mine. Mai ales ca in ultima vreme am impresia ca toti baietii din viata mea, isi joaca cartile ca se le fie lor bine. Oare chiar merit eu sa fiti voi egoisti? Ce am facut eu ca sa merit sa va fie voua bine si mie sa-mi fie complicat?

Si totusi, singura intrebare care imi vine in cap, valabila pentru toate lucrurile/situatiile din viata mea este: de ce imi pasa? (ajutati-ma cu raspunsurile voastre la aceasta intrebare)

luni, 8 martie 2010

Salvarea ?

Azi a fost o zi interesanta... am avut impresia constanta, in ultimele 24 de ore, ca parca cineva vrea sa-mi transmita ceva.

Primul lucru pe lista este cartea de care m-am apucat azi - a 4a, pentru ca eu ador sa citesc mai multe carti in acelasi timp, fiecare reprezentand alt gen. Si aceasta carte, este una de duzina, am cumparat-o intamplator sambata, din dorinta arzatoare de a-mi satisface nevoia de dragoste :) Autoarea ne pune sa alergam dupa Alice, o tanara care parca are parte numai de ghinioane (amuzante rau toate situatiile alea nefericite), dar care este parca salvata intamplator de o veche prietena. Imi place cartea pentru ca in sfarsit iti ofera o farama de speranta ca exista si "salvari", exista acel Patrick care sa observe la personajul principal esenta si care sa plece pe urmele ei...

Patrick era fascinat. Nu mai vazuse niciodata un comportament atat de natural la o femeie. Nu mai vazuse nici o persoana atat de reala. Buclele alea negre si neglijente, obrajii imbujorati. Pus si simplu nu-si putea lua ochii de la ea. Se mandrea cu gustul sau foarte rafinat in materie de femei, numai ca tipa asta nu se ridica la un asemenea nivel. Era un ponei de balta cu coama stufoasa intr-un grajd plin cu cai de rasa. Si-atunci de ce se mai uita la ea?


Al doilea lucru de pe lista a fost cursul la care am asistat astazi la "Managementul cunoasterii" - unde incerca proful sa ne explice ca toate deciziile noastre sunt bazate pe emotii si nu pe ratiuni. Iar eu o matematiciana convinsa, incercam din rasputeri sa-i combat ideile... macar in mintea mea :) Si cica toate deciziile noastre sunt luate dupa primele 2 secunde, cand decidem care ne sunt emotiile. Un alt exemplu oferit de el era "cum recunosti pe cineva cand te intalnesti pe strada?", caci se pare ca nu exista o formula matematica in spate care sa demonstreze ca este folosita de oameni atunci cand ne recunoastem pe strada. Si totusi nu exista niste variabile, constante din capul nostru pe care le inlocuim cand vedem pe cineva si care ne genereaza fata cuiva?

Nu vreau sa accept ca tot ce facem este bazat pe emotii mereu si nu pe ratiune. Viata mea din ultimii ani s-a bazat strict pe ratiune. Teoretic :) Daca practic, noi ne bazam mereu pe emotii si toate deciziile sunt luate, de fapt, dupa doar acele 2 prime secunde? Daca asta ar fi adevarat, inseamna ca toata viata noastra este o minciuna, pentru ca multe lucruri sunt doar complicatiile in care ne bagam singuri atunci cand fugim de responsabilitatea unei decizii... inseamna ca ar trebui sa-i urli deja in fata "tampi, ma scoti draqului la o cafea anul asta?" :) sau din contra ei ar trebui sa fie mai categorici cu noi: "fetito, ne futem sau ne cantarim?" ori "opreste-te ca ma disperi" ori "sincer, m-am indragostit"...

Am senzatia tot mai des, ca trebuie sa-mi inchid toate conturile inainte sa plec. Ceea ce suna urat, dar am senzatia ca asta tre sa fac. Dar daca toate deciziile noastre sunt bazate pe emotii si deciziile sunt luate dupa primele 2 secunde, dupa ce emotia este instalata in suflet, inseamna ca deciziile au fost luate, cartile au fost jucate si conturile sunt deja reglate. Doar ca nu am comunicat deciziile, cartile si conturile... pentru ca nu imi cunosc emotiile.

Ca sa fim salvati, trebuie sa ne cunoastem deciziile.
Ca sa ne stim deciziile, trebuie sa ne cunoastem emotiile.
Si ca sa ne acceptam emotiile, avem nevoie de... noi insine? sau avem nevoie ca cealalta persoana sa ne accepte? Sau de fapt nu ne acceptam niciodata unii pe altii pentru ca nu e la fel de bun ca primul/prima? Sau de fapt nu ne salvam pentru ca suntem o specie egoista?

joi, 4 martie 2010

Ipocrizie

Nu stiu daca incep sa fiu mai atenta la ce se intampla in jurul meu pentru ca plec in mai putin de 14 saptamani sau pentru ca sunt singura de mai multa vreme...

Saptamana asta m-am tot lovit de oameni rai, ipocriti sau aroganti, mi-am dat seama ca toti suntem atenti doar la lucruri superficiale, nu la lucrurile care sunt cu adevarat importante. De cate ori nu ti-a fugit privirea la unghiile persoanei cu care stai de vorba? Sau de cate ori nu te-a enervat ca o fata nu era machiata intr-un fel anume? Sau de cate ori nu te-a enervat noua tunsoare a iubitului? De cate ori nu ai observat ca... "hmmm... are urechile ciudate din pozitia asta"?

Ce conteaza? Toate astea si multe altele sunt superficiale, nu conteaza sau se pot schimba prin feedback. Ce conteaza toate astea? Nu conteaza mai mult cum este omul ala in interior, cum ii arata sufletul, care ii este personalitatea, cum gandeste? Si apoi mai si acuzam ca se uita unii oameni doar la acele lucruri superficiale. Toti facem asa. Mai devreme sau mai tarziu, observam chestiile superficiale si le comentam. Cu ce drept si de ce?

Mi se pare mult mai pertinent sa te deranjeze cum te trateaza omul ala. De exemplu, sa-ti dea impresia ca ii place de tine (macar ca prieten/a) si cand ii sunt prietenii in preajma sa te ignore sau sa te trateze ca si cum n-ai fi deloc important/a. Sau de exemplu, sa iti dea impresia ca ii pasa de tine, dar sa te ignore 2 ore.

Suntem ipocriti, ignoranti sau rai, fara sa ne dam seama. Si nu vreau sa fiu rea, mai ales in situatia de fata. Nu merita sa ne consumam cu lucruri superficiale... adora omul de langa tine, pentru ca gandeste asa la varsta lui, pentru ca este inteligent, pentru ca te face sa razi, pentru ca stie sa-ti raspunda cu mistouri, pentru ca te intelege, pentru...stii tu mai bine pentru ce.

Serios, mai am 14 saptamani de stat aici si o sa-mi fie dor de a comenta fetele, baietii si viata din Bucuresti/Romania. De ce sa le umplu cu oameni rai, ignoranti, ipociziti sau mai stiu eu cum?

PS: aaa... am mai primit saptamana asta o remarca teribila: "mai bine ca te-ai suparat pe el, oricum nu va potriveati"... de unde stii mey ca nu ne potriveam? Tot superficial examinezi problema... nu poti spune ca 2 persoane nu sunt compatibile pana nu-i cunosti pe amandoi foarte bine din punct de vedere intelectual/mental...

sâmbătă, 20 februarie 2010

Protectie

Pentru ca oamenii sunt fragili... si mai ales pentru ca in ultimele zile, toate 5 am fost fragile si am fi avut nevoie de protectie. Din pacate, n-a fost vreun "rasarit" care sa faca asta. Dar din fericire, am fost noi 5 alaturi una de alta. Si asta e un post dificil, pentru ca noi trecem prin momente nitel cam dificile...

Mira trece printr-o perioada mai dificila, pentru ca se chinuie sa-si gaseasca baiatu'. Din pacate, ori le gaseste ea prea repede defectele, ori nu se lipesc de ea cei pe care ii vrea. Si a inceput sa-si ridice semne de intrebare. Ceea ce e logic, daca stai sa te gandesti. Si aici cred ca seamana cu mine... kidu si Mira nu reusesc sa-si gaseasca baietii :) Ori sunt imaturi, ori sunt prosti, ori sunt prea timizi, ori nu ne plac (noua sau ei pe noi)... mereu ceva ce "strica" :) Si ca sa fiu in tema cu subiectul postului...de ce sa nu gasim si noi doua doi baieti draguti? Daca intrebi lumea din jurul nostru, o sa-ti spuna ca merita sa gasim... Si Deda se afla intr-o situatie asemanatoare: dupa o perioada in care nu avea chef de vreunul, a revenit in joc full-power...a iesit iar cu diferiti la sucuri etc, dar...niciunul nu se lipeste de ea.

Blondis trece printr-o perioada dificila cu al ei... ne-am ferit sa interpretam, dar sincer semnele/comportamentul lui distant denota ca lucrurile nu sunt tocmai ok. Si Blondis trebuie protejata...dupa ce ca e si la sute de km departare de noi si se chinuie sa vina des in tara, atunci cand ajunge in tara se loveste de tot felul de probleme marute ce o macina... nu merita!

Ada a stat foarte mult in ultima vreme cu al ei. Si sunt dulci rau si ne bucura teribil s-o vedem atat de fericita. Doar ca ea spune ca desi este foarte bine si se simte super ok, vrea sa petreaca timp si cu ea :)

Uneori ai nevoie de el sa te protejeze, alteori il protejezi tu pe el. Uneori trebuie sa te protejezi de el, alteori simti ca poti face orice si ca n-ai nevoie de protectie. Evenimentele din ultima perioada mi-au dat mult de gandit... apreciaza ce ai, nu te juca cu sentimentele, apreciaza fiecare clipa, fiecare persoana, fiecare lucru din viata ta... s-ar putea ca intr-o secunda sa nu mai fie langa tine, s-ar putea sa nu le mai ai vreodata... si timpul nu-l poti da inapoi. NICIODATA ! Protejeaza-te pe tine si fa doar ceea ce vrei cu adevarat, dar fa! Momentul asta nu se mai intoarce niciodata... esti sigur/a ca merita sa petreci timpul facand ceea ce faci acum, trecand prin ceea ce treci?

duminică, 10 ianuarie 2010

Blank

Pentru ca astazi mi s-a tot bagat acest cuvant pe gat. Pentru ca astazi am decis sa scriu un post personal pe blog, nu unul la care se raporteaza fetele mele neaparat. Pentru ca astazi mi s-a intamplat dupa mult timp sa mi se inchida gura sau sa am o semi "futere" intelectuala cu un tip. Pentru ca azi m-a deranjat ca cineva isi permite sa face jocuri de training/coaching pe mine... Pentru ca sunt blank acum si nu stiu ce sa zic.

Sincer ma asteptam sa ma intorc acasa astazi, dupa zile pline de evenimente in care sa am ce scrie. Pentru ca speram ca voi vorbi cu fetele mele si voi gasi inca un subiect interesant de dezbatut. Dar azi... e bine acum nu am nimic in cap. Adica am, dar nu o pot scrie.

Asadar, pentru ca sunt puzzled si pentru ca nu stiu ce sa spun absolut deloc, acesta este un post despre... nimic :) Cred... (doar daca nu interpreteaza cineva anume intr-un anumit fel...)

PS: Astazi am descoperit ca eu nu imi pot face scenarii in cap. Si nu prea imi setez asteptari. Eu nu ma vad langa un tip sau nu ma vad in pat cu el, nu pentru ca n-as vrea, ci pentru ca mintea mea se blocheaza... din speriat sa nu mi-o iau iar... In schimb, cred ca sufar de post-scenarism... ca sa zic asa. Analizez prea mult ce-am facut, dupa ce evenimentele s-au intamplat. Si imi fac mustrari de constiinta sau nu. Dar nu ma pot opri din analizat post-evenimente.

vineri, 8 ianuarie 2010

Baietii...

Cica o data cu varsta vine maturitatea... sau se mai destupa lumea la cap. Dar se pare ca o data cu varsta multi "baieti" (am zis eu ca nu sunt demni de "barbati") nu se schimba deloc, raman la acelasi reguli pe care le-am tot blestemat anul trecut si se "joaca" la fel de urat ca si specimenele mai tinere...

Toata saptamana mi-a stat cu ideea de "varsta", diferente de varsta intr-o relatie etc. Luni am sperat ca sunt mai "altfel" daca sunt nitel mai mari in varsta - eram plina de speranta si incredere. Marti am primit cea mai tare intrebare: "daca o sa vrea copii, pentru ca are o varsta...?" - moment in care m-am panicat. Miercuri mama s-a gasit comentand prin casa ca i-ar placea la nebunie sa-i aduc pe cineva mai mare (maxim 10 ani), pentru ca o sa fie cu capul mai pe umeri - ceea ce m-a lasat paf, iar azi, cand eram plina de speranta si tineam de regula "ai incredere in tine, inainte de ceilalti", ne zice Mira de ceea ce i s-a intamplat ei cu ultima "achizitie".

Ceea ce am aflat de la Mira mi-a schimbat toate conceptiile: nu conteaza varsta. Se comporta la fel de copilareste. Si mi-am dat seama ca eu toata saptamana m-am concentrat pe un aspect mult prea putin important: varsta. De fapt trebuia sa analizez in continuare comportamentul baietilor. Un prieten foarte bun imi spune ca inseala oricand prinde ocazia, pentru ca... arata bine fetele. Altul se poarta extrem de imatur si ocoleste posibilele fete care i-ar fi bune de "intalnit" macar, fara un motiv solid in spate. Iar asta (ca altfel nu-i pot spune) al Mirei ii spune ca nu s-a mai vazut cu ea in vara, pentru ca era ea prea insistenta sau prea dura.

Sincer, sunteti nebuni? Suntem disperate, insistente sau dure tot din cauza voastra! Undeva in cursul propriei istorii, fiecare fata a fost macar o data ranita. Grav! Ori ne-ati inselat, ori ni s-a reprosat ca suntem prea insistente, ori ca nu ne pasa, ori ca nu ne aratam sentimentele prea des, ori ca suntem prea exate pe profesional, ori ca suntem prea dure etc!!! Din cauza voastra suntem asa! Daca ati avea rabdare si taria sa ne invitati la un suc, sa ne cunoasteti mai bine, sa stati sa construiti impreuna cu noi, poate ca ar fi sanse sa iasa relatiile!

Nu mi se pare corect sa stai pe margine si sa acuzi, fara sa-ti asumi o responsabilitate din proces. Orice am face e gresit, niciodata nu e bine sau mereu e loc de comentat... logic ca nu va fi niciodata bine sau perfect, dar v-ati gandit vreodata sa incercati sa imbunatatiti cumva "procesul"?

miercuri, 6 ianuarie 2010

Crede si asteapta

Se zice ca nu te vei implica intr-o relatie noua pana cand nu termini cu toate din trecut. Se spune ca atunci cand astepti cu nerabdare sa ai pe cineva, nu vei avea prea curand. Se spune ca te vei implica intr-o relatie noua atunci cand te astepti mai putin.

Si totusi... se spune, se spune bla bla bla... Cine spune? Cine spune? Si de unde stie acel cineva ca asa va fi si in cazul tau? Sau de ce trebuie sa fie asa? Si sincer, desi poate tindeam sa cred si eu aceste "se spune", nu mai cred. De peste 6 luni nu-mi pasa de nici un baiat in mod exceptional, am trecut peste toate fostele relatii si cu siguranta nu astept cu nici o nerabdare sa ma invite vreunul la vreun suc. Si ei bine, nici unul nu s-a lipit de mine in ultimele luni.

Pe de cealalta parte, este stresant cand esti singur o perioada de cateva luni si cand prietenii incep sa te cupleze, sa-ti aranjeze intalniri, sa-ti spuna zilnic "o sa cunosti si tu pe cineva curand... meriti". Te simti de parca ai dat anunt la matrimoniale la fiecare iesire cu prietenii: "hai mey... esti tanara, ai 23 de ani, studenta la master, experienta de munca, stii sa gatesti, arati bine, esti inteligenta..." Sau mai sunt acele situatii in care prietenii tai spera atat de mult ca vei avea o relatie, incat isi inchipuie la fiecare gest de-al persoanelor de sex opus facute in jurul tau ca vei incepe o relatie cu acea persoana.

Ce sa mai zic ca in ultima vreme mi se tot subliniaza "crede" si "asteapta". Dar mi se pare ca aceste actiuni sunt exagerate. Vorbeam aseara cu un prieten foarte drag: undeva in primele (maxim) 3 relatii, vei fi dezamagit/ranit etc, motiv pentru care pe viitor nu te vei mai deschide la fel de usor sau nu vei mai fi acelasi/aceeasi in urmatoarele relatii. Si tocmai din cauza experientelor anterioare, am invatat sa nu mai "credem" si sa nu mai "asteptam". Nu mai credem absolut deloc in dragoste, in inocenta, puritate etc... Si cu siguranta nu asteptam, pentru ca am fost invatate sa luptam foarte tare pentru ceea ce vrem.

Si totusi, se pare ca totul se rezuma la speranta. Speranta care moare ultima, pentru ca asa se spune. Cica. Sau pentru ca asa este de cand lumea. Dar oare de ce ne continuam viata bazandu-ne in continuare pe etichetele societatii sau pe ceea ce se spune? De ce nu schimbam ceea ce nu ne convine? Oare de fapt inca "credem" si "asteptam" ?

marți, 5 ianuarie 2010

Legile lui...

Uneori mi se pare ca exista cineva acolo sus care se distreaza pe seama noastra. Desi m-am obisnuit de ceva vreme cu aceste distractii, pot spune ca astazi m-a luat total prin surprindere.

M-am gatit sa ajung la munca azi, dupa niste zile super, si desi ma gateam, uitasem pentru ce. Nu o mai faceam ca sa-l impresionez pe Freddie si cu siguranta nici ca sa ma simt eu mai bine. Si nici nu-mi trecea prin minte ca eu ma gateam. De fapt ma simteam bine, ma simteam eu, ma simteam superba... Si cred ca stiu si cui ii datorez asta :)

Si imediat cum intru in sedinta, ceva mi-a oprit inima in loc. Mi-am dat seama ca nu-mi mai pasa de Freddie, ca am cu totul altceva (ce nici n-ar trebui sa am) in minte si... exact atunci Freddie marturiseste ca s-a despartit de "fosta". Cu o fractiune de secunda inainte mi-am dat seama ca daca eu am constientizat ca nu-mi mai pasa, cu siguranta el va marturisi ca e singur. Si asa a si fost... caci asa sunt legile...

Si imediat mi-am dat seama ca postul anterior este discutabil si ca poate am fost prea explicita... Astfel ca in cursul acestei zile au inceput sa ma sune toti prietenii sa-l comenteze. Ca e super misto, ca se bucura, ca e bine, ca... Dar de ce comentati o idee generala, o idee care s-ar aplica unor 5 fete care sunt prietene si care... uneori trecand prin lucruri comune, nasc niste idei de blog? Da, postul anterior este inspirat si din experienta mea, dar poate nu doar de acolo...

Legile sunt facute doar ca sa faca misto de tine, ca sa comenteze situatiile tampite sau ciudate, ca sa te puna in incurcatura sau ca sa le incalci. Dar viata bate filmul si pana la urma de ce sa-ti fie frica s-o inviti la un suc bazandu-te pe vreo diferenta de varsta, pe vreo experienta anterioara gresita sau mai putin buna sau pe faptul ca ai dat-o in bara cu ea inainte? Sau poti spune ca viata este ca un joc de poker: ti se dau 2 carti... tu decizi cum joci mana. Poate castigi cu o pereche de doiari, desi poate crezi ca n-ai avea sanse. Astazi nu am nici o intrebare, ci doar o constatare: daca nu joci mana pe care o ai, niciodata nu vei afla ce ai pierdut. Si cred ca a zis-o foarte bine Mark Twain:

"Twenty years from now you will be more disappointed by the things that you didn't do than by the ones you did do. So throw off the bowlines. Sail away from the safe harbor. Catch the trade winds in your sails. Explore. Dream. Discover."(Mark Twain)

luni, 4 ianuarie 2010

Varsta

Incepem sa ajungem la varsta la care in cercul nostru de prieteni se invart si baieti mai in varsta (cuvantul barbati mi se pare nepotrivit - sunt doar niste baieti nitel mai caliti prin ale vietii). Varsta care nu e mare, nu e nici mica, diferentele de varsta nu sunt atat de mari, dar lumea comenteaza. Si chiar noi comentam sau judecam, fara sa ne dam seama.

Faptul ca in cercul de prietenii ai persoane mai mari decat tine cu peste 5 ani e deja interpretabil. Daca ai si sari la stadiul de "relatie", deja... incep comentariile, fricile sau cine stie ce. Initial e ok; pare ca ambele parti au ce lua din respectiva "relatie" de prietenie. Si cand incep sa se converseze mai mult, cand lumea incepe sa observe vreo tensiune, atunci incep comentariile si intrebarile. Oare e bine? Oare el vrea sa fie cu mine? Dar de ce s-ar uita ea la unul ca mine? Si ce-ar zice lumea? Dar oare ne-am potrivi la personalitate? Oare n-o voi ingradi din vreo distractie a varstei? Oare ce-ar zice parintii? Si multe alte intrebari foarte foarte ciudate si fara sens.

Toata situatia este explicata de educatia pe care ai primit-o de la parinti. Cand erai mica, parintii condamnau foarte usor o relatie pe care o aveai cu o persoana cu o varsta mai mare decat a ta. Pentru ca erai mica si pentru ca atunci nu era ok. Din pacate, multi ramanem cu acele idei in cap si dupa, cand mai crestem in varsta si cand poate ar fi ok. Nu trebuie sa mentionez tonele de exemple de relatii reusite intre persoane cu o diferenta mai mare de 5 ani intre varstele lor.

Si totusi, indiferent asta, in continuare parca nu te poti bucura pana la capat de o relatie de genul asta, mai ales daca pleci de la asemenea prejudecati. Iti vine sa-i dai un sms sa-i zici ca intamplator la tine in casa s-a facut crema de zahar ars, ceea ce vroia si el in urma cu cateva ore. Dar iti dai seama ca se va interpreta si taci.

Sau o dai in celalalt tip de situatii: el tine minte ca vroiai sa mergi intr-un anumite bar si te invita acolo cu prima ocazie; sau ajungi acasa si el iti da un mesaj in care te intreaba o chestie banala, si dupa aceea la fiecare sonerie de mesaj speri ca e el. Si atunci iti dai seama ca e prea tarziu. Daca relatia nu s-a stricat deja sau nu s-a pierdut totul, acela e momentul in care ar trebui sa-i marturisesti totusi ca e o persoana cu care iti place sa stai de vorba mai mult :P

De ce sa tii cont de un lucru atat de superficial ca varsta intr-o relatie? Nu varsta face omul, ci experientele, actiunile, calitatile etc. Si indiferent ca stim asta, in momentul in care ne place de un el, ne intrebam automat: "cati ani are?"

duminică, 3 ianuarie 2010

Un an nou...

Cand numaram la miezul noptii secundele pana la anul nou, am inchis ochii si am simtit cum se spulbera toate greselile si toate porcariile anului 2009. Si astazi, pentru ca ninge, simt cum se aseaza un strat nou, strat care va ajuta la noua fundatie.

Dupa un an plin de lucruri rele, urate, dureroase si... persoane cu intentii nu tocmai bune, mi-am dat seama ca nu apreciam fericirea care trebuia. Ajungem sa cautam fericirea in persoana iubita, ajungem sa o cautam intr-un singur loc, dupa care ne punem toate sperantele ca acea fericire va fi cea suprema. Si de fapt nu este. Ori nu este suficienta, pentru ca vrei mult mai mult, ori nu este adevarat pentru tine.

Am cautat 1 an intreg perfectiunea in tot ceea ce vroiam/faceam, fara sa-mi dau seama ca nu vreau perfectiunea si cu siguranta am uitat sa fiu fericita. Fericirea trebuie cautata in tot ceea ce este in jurul tau. Apreciaza ceea ce ai in jurul tau, apreciaza-ti prietenii... si multe altele. Pentru a facilita procesul, am creat cu totii o lista de reguli pentru anul viitor (desi in toate posturile blogului de pana acum uram regulile).





Hai sa incercam sa respectam regulile de mai sus, sa incercam sa facem 2010 un an mai bun decat 2009... CURAJ !!!