marți, 28 iulie 2009

Prea mult sau prea putin?

Iti place de cineva. Si te chinui sa-i atragi atentia. Si te chinui. Si nu stii: e bine sa incerci sau nu. Si apoi te intrebi daca are sens. Oare nu tragi prea mult? Sau oare n-ai tras deloc? Oare ai tras vreun pic? Poate de fapt nu-ti place deloc. Sau iti place, dar speri ca nu pentru ca nu stii daca e reciproc. Si aici ajungi sa te intrebi: prea mult sau prea putin... implicarea ta... implicarea lui, chinuiala ta de a-i atrage atentia. Sau ajungi sa auzi: "dar tu nu tragi deloc de el, si desi e reciproc (adica ii place de tine), va jucati unul cu celalalt". Deci va jucati prea mult sau prea putin? Daca va jucati prea mult si se pierde pe parcurs sentimentul?

Am plecat 3 zile din Bucuresti cu gandul sa ma impac cu trecutul si sa-mi pun si mai multa ordine in ganduri. Am ajuns intr-un peisaj superb unde totul era propice dorintelor mele. M-am calmat. Am zis ca totul e in mintea si in inchipuirea mea. Ca la sfarsitul celor 3 zile, sa-mi spuna Blondis ca m-am inselat. Ca sentimentele sunt reciproce, dar nu stiu ce motive tampite nici unul dintre noi nu recunoaste si ne jucam ca 2 copii.

Si abia atunci am ajuns sa-mi pun tot felul de intrebari. Intrebari care de fapt contau cu adevarat. Imi place cu adevarat de el? Oare eu vreau ceva? De ce sa ne jucam? Doar pentru ca ne place sau pentru ca ne dam seama ca situatia in care ne aflam nu ne permite sa facem mai mult (acelasi loc de munca)? Sau pentru ca de fapt nu vrem noi mai mult?

Si daca prin jucatul asta, de fapt, ne pierdem? Daca ne jucam prea mult si pierdem sentimentul, farmecul? De unde stim ca ne jucam indeajuns? De unde stim ca nu ne jucam prea mult?

luni, 20 iulie 2009

Visare?

Am reusit sa imi pun ordine in ganduri, sa ma mai gandesc la multe, sa analizez, sa-mi amintesc si sa revin la niste lucruri...

In primul rand, mi-am amintit cum imi place mie sa fiu. Mi-am amintit cine sunt eu cu adevarat si cum imi place sa ma comport. Apoi, am plecat sa ascult pentru mai multa vreme muzica buna, care imi place mie: house, la mare... locul meu preferat.

Din pacate sau din fericire, in acest week-end am trait niste sentimente foarte ciudate, la care nu ma asteptam. Mi-am dat seama ca imi intorceam capul mereu sa ma uit dupa el. Apoi mi-am dat seama ca ma deranja ca nu dansa cu mine; dar la un anumit interval de timp venea si vorbea cu mine. Si mi-am dat seama ca imi placea asta. Apoi m-a luat de mana, intr-o situatie foarte ciudata, sa nu ne pierdem in multime... si aici m-am panicat si mai tare, pentru ca primul lucru la care m-am gandit a fost: cand o sa ajungem la grup o sa-mi dea drumul la mana si nu vreau asta.

Si m-a facut sa ma intreb: reactionez asa pentru ca il vreau pe EL sau pentru ca il vreau pe el? Am reactionat asa pentru ca simt nevoia de a fi cu cineva anume sau pentru ca intr-adevar e ceva pentru el acolo? Dar imediat dupa ce am constientizat ca s-ar putea sa simt ceva, nu m-am mai uitat dupa el, nu-mi mai pasa. Dar azi mi s-a facut dor si atunci cand l-am vazut... imi venea sa-l iau in brate. Si cel mai ciudat este ca nu ma vad cu el.

Si aici vine problema mea dubla. Visam mult si bine, eventual cu ochii deschisi, la cineva, asa cum ni-l/o dorim. Si speram mereu ca exista. Dar de unde stim ca este din acelasi oras? Daca Bucurestiul este prea mic pentru noi sau deja ne-am obisnuit cu el si ne trebuie cineva din afara lui? Si de unde stim ca exista... de unde stim atunci cand simtim ceva ca nu e de fapt in inchipuirea noastra, si ca exista cu adevarat? De unde stim ca nu este doar pura visare?

sâmbătă, 11 iulie 2009

Visare

Mi-e dor de tine. Dar mi-e atat de dor de tine, ca doare. Si stii care e partea ciudata? Ca stiu sigur ca nu iti vei da seama niciodata ca e vorba de tine, ci vei spera zilnic (daca citesti sau daca afli ca mi-e dor de tine) ca ma refer la altcineva.

Nu am de mult senzatia asta. Nici nu m-am trezit cu ea azi. Dar am constientizat-o astazi. As incepe mai melancolie nitel... niciodata sa nu ma apuc de carti pe care stiu ca o sa le ador. Pentru ca nu le voi lasa pana nu le termin. Sunt la al doilea volum deja... dupa 500 pagini, in 24 ore. Si partea interesanta este ca odata cu citirea lor, am inceput sa-mi dau seama... ca mi-e dor. Ca am anumite sentimente. Ca aveam anumite sentimente. Ca oricat de mult as incerca sa neg, totul este nemiscat.

E senzatia aia... nu pot asculta muzica pentru ca iti aduce minte. La draq... eu nu pot asculta nici artistul meu preferat, pentru ca, fara sa stii, legasem de tine anumite melodii. Ma dor anumite locatii, anumite prezente, anumite comportamente, anumite masini... Si am senzatia aia... ca e totul nemiscat; daca inchid ochii totul e la fel.. si nimic din lucrurile rele spuse sau facute, nu exista. Pentru ca refuz sa-ti stric imaginea cu prostiile tale copilaroase.

De ce vorbesc de visare totusi? Pentru ca atunci cand dor toate cele... atunci cand ti se pare ca doare ca draq... atunci cand iti recunosti ca ti-e dor... abia atunci oficial incepi sa treci peste. Nu vei trece niciodata peste, cu adevarat. Ramane in tine, orice ai face. Dar inveti sa traiesti cu durerea. Inveti sa o induri. E ca si cum in fiecare dimineata, te trezesti si iei un calmat de durere... si restul zilei nu simti ca doare. Uneori doare noaptea. Doare si noapte in sine, pentru diverse activitati de care iti aduci aminte, dar doare noaptea si pentru ca sedativele nu-si mai fac efectul.

Si cand inveti sa traiesti cu durerea, de parca ar fi o parte din tine, incepi sa visezi iar, cu adevarat. Incepi sa speri. Incepi iar sa visezi la printul pe cal alb, care sa vina sa te salveze, care sa faca lucrurile alea...care uimitor se alinieaza perfect cu ce vrei tu etc.

Nu imi dau seama daca sigur nu se trece niciodata peste. Nu-mi dau seama daca e de rau ca doare. Nu-mi dau seama daca e de rau si ca poate singuri ne refuzam sansa de a trece peste. Singura idee de care imi dau seama este ca vreau sa visez iar la al meu!

luni, 6 iulie 2009

Fuck buddy

Este ceva absolut normal, este un subiect comun si foarte aplicabil si tarii noastre. Sunt foarte multe persoane care au, ceea ce numesc americanii "fuck buddies", ceea ce s-ar traduce aproximativ "partener de sex".

Inca nu am ajuns la stadiul in care fiecare avem asa ceva, dar sunt multe persoane care au. Si nu este ceva neaparat rau. Avand in vedere ca suntem o societate plina de sexualitate, de ce sa nu ne-o exploram cat mai mult? Daca iesi dintr-o relatie sau nu esti in nici o relatie, se poate intampla sa ai chef sa ti-o tragi. Aici apare fenomenul. Apelezi la "fuck buddy" si te-ai "destresat".

Caracteristicile ar fi ca nu trebuie sa aveti intalniri, nu trebuie sa purtati conversatii, nu trebuie sa te intereseze neaparat ce-a facut in ultima vreme... nu trebuie sa arate superb, nu trebuie sa te uiti la nimic anume, ci trebuie doar sa va intelegeti bine in pat. Ceea ce scapa multe persoane de complicatii... nu mai intri in relatii, care iti solicita atatea, ci apelezi la fuck buddy, pana te stabilizezi si vrei o relatie care sa-ti solicite celelalte lucruri. Cu grija in schimb... daca ajungi sa ti-o tragi prea des cu acea persoana, risti sa dai intr-o relatie... sau sa incepi sa ai sentimente.

Acum... cum ti-l gasesti e mai dificil; unii apeleaza la rude (prietenul varului), altii apeleaza la agatat in cluburi si propus "afacerea", unii apeleaza la prieteni cu care n-au nimic in comun, dar cu care au fantezii, unii apeleaza la fosti si relatii "ratate", dar bune la pat... si cate si mai cate solutii. E mai naspa cu abordarea... mai ales atunci cand ti-ai pierdut fuck-buddy-ul si vrei unul nou. Nu stii unde sa cauti, la cine sa apelezi, si mai presus de toate, cum sa il abordezi.

Si totusi, ma intreb, oare e bine sa fugim de relatii, in acest fel, apeland la "fuck buddies"? Oare nu suntem prea directi si prea deschisi ca societate, de incepem sa avem toti "fuck buddy"? Oare nu ar trebui sa ne chinuim mai mult sa reuseasca relatiile?

sâmbătă, 4 iulie 2009

Cautare

Sunt momente in care te pierzi, momente in care iti dai seama ca nici tu nu mai stii cine esti. Momente in care iti vine sa dai anunt in ziar: "pierdut persoana plina de viata, nebuna, glumeata, hazlie... ofer recompensa consistenta atunci cand o gasiti". Sunt momentele acelea in care nici nu stii de unde sa incepi sa te gasesti, nici nu stii ce sa faci ca sa revii la ceea ce erai inainte, ti-e dor sa razi cu pofta, te-ai saturat sa fii sarcastic... si nu te mai regasesti in ceea ce faci.

Nici tu nu stii exact unde te-ai pierdut, nu stii ce a declansat acea pierdere de sine, dar nici nu stii cum sa revii. Ba chiar poti ajunge sa fii enervat de faptul ca nu poti reveni la cine erai in urma cu ceva vreme.. Incercam sa ne provocam, sa stam de vorba cu noi, sa iesim cu prietenii, sa dansam, sa ne uitam dupa sexul opus pe strada, sa comunicam despre ceea ce simtim... incercam foarte multe, dar de multe ori nu au un rezultat final dorit.

Nu cred ca tine de ceva anume, ci doar de senzatia de multumire. Cred ca ajungem in stadiul de a ne pierde, atunci cand nu suntem de fapt multumiti cu ceea ce ni se intampla sau de lucrurile prin care trecem. Si pentru ca pe moment, suntem in stare sa ignoram ca nu suntem bine si ajungem sa ne pierdem. Pentru ca ne ignoram pe noi de fapt. Ignoram dorintele noastre, nu suntem atenti la ceea ce vrem cu adevarat si... ne pierdem pe sine.

Eu as vrea sa fim mai atenti la dorintele noastre, desi stiu ca incercam mereu sa facem asta. Doar ca uneori nu ne ascultam cu adevarat dorintele. Avem impresia ca (nu) ne facem bine un lucru si... pe niste impresii de moment luam decizii care de fapt ne afecteaza mult mai mult. Si cum sunt convinsa ca aparentele inseala, as vrea sa fim mai atenti, sa luam decizii bazate pe argumente solide, pe care sa ni le aducem noi noua.

Si totusi, ma intreb, oare putem face asta? Oare putem sa ne bazam deciziile doar pe argumente proprii, nefiind influentati de extern si de oamenii din jurul nostru? Oare putem fii obiectivi, in cazuri in care suntem, de fapt, subiectivi?