licenta, nebunie si... fericire

E asa ciudat, m-am trezit cu o stare super ciudata... fericita! Si imi trec atatea ganduri prin cap...

Scriem licente de nebune, ne dam restante, mariri si cate si mai cate. Ne gandim sa mai facem un an suplimentar de alta facultate, ne gandim sa dam la master afara, ne pregatim de Erasmus... si da, toate astea si multe altele, ni se intampla noua.

Si toate facem exercitii fizice, ca cica sa vrem sa revenim la forma de invidiat pe care o aveam acum 1 an... si ma tot gandeam, cat tragem de noi... unele alearga, unele fac pilates, unele inoata sau unele fac tae bo... si pentru ce? Ca daca nu am face-o pentru noi si am face-o pentru vreun zvapaiat... eu una m-as intreba in locul baietilor... oare se va mai uita la mine, daca o sa arate super bine? Daca tu ii ceri sa slabeasca, nu o sa-si dea seama ca nu o placi pentru minte, ci o vrei pentru corp si cand va arata bine, nu se va duce la altul?

Nebunie, in sensul ca... suntem nebune. Fiecare in felul ei. Deda are program de intalniri :P Ada s-a dus acasa, unde este ea cu adevarat... Mira zburda de nebuna prin tara... Blondis a avut o pierdere de o saptamana, dar s-a intors in forta si are chefuri... iar Kidu a reusit sa fie stapana pe sine si... sa-si dea seama intr-o noapte, ce vrea cu adevarat!

Fericire, pentru ca noi 5 suntem... Cum zicea melodia de la postul anterior... prietenii vin si pleaca, dar cei adevarati iti raman o viata. Nu te plac doar pentru cum arati, nu te plac pentru ce mananci, nu te plac pentru imbracaminte, nu te plac pentru bani etc. Te plac pe tine! Cu adevarat! Pentru ca am rabdarea si inteligenta sa stea ani de zile langa tine, sa te cunoasca cu adevarat si sa... se indragosteasca de tine, cel care esti cu adevarat.

Nu stiu de ce, dar de la starea de optimism teribil pe care o am acum, va invit pe toti care cititi sa aveti rabdarea sa cunoasteti oamenii de langa voi. Aparentele inseala si cel mai des, avem oameni in jurul nostru care merita atentia noastra.

Kidu

Bum sau pa

Am stat ceva sa ma gandesc despre ce sa scriu astazi, pentru ca ma incercau multe subiecte si nu stiam care este cel mai relevant momentan. Dar avand in vedere ca am purtat conversatii pe aceeasi tema in ultima saptamana cu persoane diferite, m-am gandit ca despre asta trebuie sa scriu.

E just, orice relatie la inceput ar trebui sa aiba un bum, un ceva... acolo, nepalpabil, nemasurabil, de nevorbit, dar... ceva anume. Ceva care sa te faca sa-l suni brusc, ceva care sa iti pese sa-i cumperi ceva, ceva care sa iti ajute inimioara sa tresara cand il vezi. Just.

Dar... pentru ca da, din punctul meu de vedere este un dar, mai exista 2 tipuri de relatii.

Primul tip ar fi cel... al relatiei cu bum, dar egala cu zero. Avem exemple personale sau aproape exemple personale (Mira). Relatii care la inceput spui ca "mama... doamne", dar care ori se termina rau, ori nici macar nu incep. Din varii motive. Pentru ca de fapt acel bum nu exista, pentru ca de fapt acel bum inseamna vreau sa ti-o trag, pentru ca nu stau sa interactioneze la nivel intelectual persoanele etc.

Al doilea tip de relatie, ar fi cel fara bum, dar cu potential, in care descoperi bumul mai incolo nitel. Aici iar avem exemple personale (Blondis si eu). Exista sanse sa nu ai acel bum de la inceput, dar pe parcurs il descoperi. Si e mult mai misto decat cel de la inceput, de moment, pentru ca acest bum, descoperit ulterior este construit pe ceva mult mai tare.

Ni se intampla des sa judecam, fara sa stam sa gandim motivele din spatele actiunilor celorlalti. Si cum spuneam si in posturi anterioare, ajungem sa nu facem un compromis de moment, pentru ca... inca speram la acel ideal, cu care le vom simti pe toate la timp.

Dar oare trebuie sa tai o relatie pentru ca nu are acel bum de inceput? Oare relatiile construite de noi, cele fara bum, sunt mai proaste calitativ decat cele construite pe impulsul momentului, pe bumul initial?

PS: am pus un video, care merita ascultat/vizionat...

"some of the most intereting 40 year olds I know still don't know (what to do with their lives)"

"do one thing every day that scares you"

"your choices are half chance"

Durere

Lucrurile prin care am trecut in ultima vreme, m-au adus in situatia de a intelege mai bine prin ceea ce trec deja unele dintre noi. Sincer, uitasem ce inseamna sa treci printr-o astfel de situatie: "nu pot. imi pare rau. nu ma uri". Uitasem ce inseamna sa treci printr-o despartire nu tocmai usoara/draguta.

Si o data aflata in aceasta situatie, m-am trezit ca trebuie sa-i fac fata. Aici se afla toata filozifia. Cum sa-i faci fata unui lucru pentru care nu erai pregatita, unei situatii la care nu te asteptai si pe care poate nu o vroiai?

Unele plang. Unele tipa. Unele asculta muzica trista. Unele se inchid. Unele nu trec niciodata peste. Unele ating lucruri dragi. Unele merg in locuri speciale. Unele se imbata. Unele sar in bratele altuia. Unele nu inteleg de ce si cauta raspunsuri. Unele apeleaza la amici. Unele fac sex cu necunoscuti. Unele sa duc in club. Unele injura. Unele acuza. Unele se acuza. Unele cauta scuze. Unele il suna. Unele incearca sa-l convinga ca nu e bine. Unele mediteaza. Unele fumeaza mai mult. Unele se uita la filme triste. Unele mint si spun ca sunt bine. Unele raman marcate. Unele scriu. Unele reproseaza. Unele pleaca la mare. Unele pleaca la munte. Unele pleaca. Unele se muta. Unele fug. Unele evita. Unele merg in parc. Unele stau in casa. Unele se refugiaza in munca. Sau poate toate le facem pe toate, fiecare intr-o alta situatie.

Si totusi, trebuie sa internalizam durerea, trebuie sa cugetam, trebuie sa asimilam si sa trecem peste. De fiecare data. Si de fiecare data, toti iti spun: "hai mey... treci peste... nu merita..." etc. Dar de la spus la facut este cale lunga. Pentru ca nimeni nu stie cu adevarat ce se petrece in sufletul tau. Poate nu vad toti cat ai dat in relatia respectiva, poate nu stiu toti ca incepusei sa tii la el, poate nu stiu tot ce s-a petrecut intre voi. Si indiferent ca stiu, tot tu trebuie sa treci prin asta. Singura. Sau din contra, ajungi sa te certi cu ei. De unde stiu ei ca nu merita?

Oricum, de intors nu se mai poate. Minim pentru ca nu vrea el. Doar ca pe moment nu intelegi. Si doare. Si abia atunci, de obicei, realizezi ca daca doare, inseamna ca era ceva... Dar de intors, nu se mai poate, nu? Si ajungi sa te intrebi, invariabil, "ce (ma) fac?"

Femei masculine

Vorbeam cu Mira mai devreme... poate e vina noastra, ne-am masculinizat noi prea mult.

S-ar putea ca noi sa fim prea dure, desi de fapt ne-am fi dorit ca noi sa fim cele conduse si nu sa conducem. E just ca suntem femei puternice, e just ca avem personalitati puernice, dar asta nu inseamna ca ne dorim sa si conducem relatia respectiva.

Felul nostru de a fi, asa... mai dure, exista din cauza relatiilor anterioare, din cauza amprentelor lasate de ele in noi. Pentru ca ne este frica sa nu fim ranite inca o data, am ajuns sa fim dure in relatiile noastre; ne impunem, cerem sa fie ca noi, fara sa reusim sa transmitem ca nu ne place asa, ci doar ca ne este frica de a nu suferi din nou.

Vrem pe cineva alaturi de noi, care sa aibe grija de noi, care sa conduca in relatie, care sa fie un barbat pe langa noi, iar noi sa fim femeile in respectivele relatii. Vrem sa fim alintate, vrem sa fim gingase, vrem sa fim feminine, vrem sa purtam fuste, sa fim admirate pentru puerilitate, pentru inocenta, vrem sa ne uitam la emisiuni de moda, sa mergem la cumparaturi si sa comentam despre chestii feminine.

Am ajuns sa ne uitam la meciuri, am ajuns sa si cunoastem jucatorii, am ajuns sa cunoastem piesele de la masini, am ajuns sa citim reviste de business, am ajuns sa cunoastem componentele de calculatoare, bem bere, ragaim, injuram, ne uitam la filme de actiune sau porno (in cazuri mai grave) etc.

Am fost transformate in femei masculine, mai ales din cauza societatii, dar si din cauza experientelor anterioare; am ajuns sa jucam rolul barbatului in relatie fara sa vrem, am ajuns sa ii indepartam de noi pentru ca nu mai suntem feminine. Oare am ajung sa fim femei prea masculine, incat ratam toate relatiile?

Compromisuri

In urma unei conversatii cu Blondis si in urma unei conversatii inainte de un film mult prea tare, am ajuns la urmatoarea concluzie: oare cat de mult trebuie sa compromitem?

Momentan suntem la varsta la care inca speram la acel/aceea si din cauza asta suntem in stare sa spunem pas inainte de a ajunge in vreun punct mai important, doar din cauza unei chestii marunte. Pentru ca suntem convinsi ca exista ceea ce ne dorim. Pentru inca credem in acel ideal.

Interesant ar fi sa ne trezim peste ani de zile, in relatii cu persoanele refuzate in trecut, pentru ca ne vom da seama ca de fapt am gresit; pentru ca poate ne vom da seama ca nu am facut toate compromisurile pe care ar fi trebuit sa le facem sau pentru ca poate ne vom da seama ca nu ne-am straduit destul pentru a construi relatia.

Si de fapt, din punctul meu de vedere, o relatie este o relatie doar in momentul in care ajungi la compromisuri, cu adevarat. Si sincer, mi se pare ca asta este adevarul. Renunti fara sa vrei la anumite lucruri, unele mai mari, altele mai mici. Poate renunti la faptul ca esti obosit si te duci sa-i aduci ceva din masina, desi n-ai chef. Poate renunti la fumat. Poate renunti la invatat la un examen. Poate cheltui mai multi bani, doar ca sa-i faci pe plac, poate renunti la a iesi afara zilnic cu prietenii, poate renunti la un serial... Si sincer, fiecare are alta valenta, pentru fiecare dintre noi. Pentru unii nu este important renuntatul la un serial, dar poate pentru celalalt este.

Dar avand in vedere lipsa de comunicare intre parteneri, nu vor ajunge niciodata sa cunoasca cu adevarat potentialul relatiei. Renunti doar pentru ca nu-ti place ceva anume. Dar poate persoana aceea nici nu este asa, ci a ajuns sa faca anumite compromisuri de dragul tau si nici ei/lui nu-i place sa faca respectivul lucru. Sau poate va vrea sa faca anumite compromisuri, care nu sunt majore pentru el/ea si relatia va reusi.

Stau acum, in miez de noapte, si ma intreb: oare cate relatii sunt esuate in start din cauza compromisurilor? Oare cate relatii sunt taiate mult prea devreme de a le cunoaste potentialul, din cauza compromisurilor, a lipsei de implicare sau a lipsei de comunicare?

Relatii

Ziua de ieri m-a facut sa ma gandesc la relatii. Pentru ca toate lucrurile sunt ciudate, amestecate, sunt si frumoase. Dar depinde foarte mult de cum o iei.

Sunt relatii care ne deschid catre ceva nou si exotic, relatii care ne dau cu capul de pereti, care ne ajuta sa ne exploram si ne descoperim.

Sunt relatii care sunt vechi si familiare, cu care ne-am obisnuit; stim cum decurg lucrurile, dar calmitatea respectiva ne ajuta sa fim noi, cu adevarat noi.

Sunt relatii care ne aduc o gramada de intrebari pe buze, relatii care ne fac sa analizam foarte mult tot ceea ce se intampla, fara a mai ne lasa uneori sa ne bucuram de ceea ce avem cu adevarat.

Sunt relatii care ne poarta departe de locul din care am inceput, relatii care ne dezvolta atat de mult, incat ajungem sa nici nu recunoastem "locul" din care am plecat.

Si mai sunt acele relatii care ne aduc inapoi, relatii cu ajutorul carora reusim sa ne regasim pe sine.

Dar cred ca cea mai interesanta, cea mai provocatoare si cea mai importanta relatie este cea pe care o ai cu tine. Si daca reusesti sa si gasesti pe cineva care sa iubeasca persoana pe care o iubesti tu in tine, pai... ce ti-ai putea dori mai mult?

Amprente

Ultimele 3 zile mi le-am petrecut la un congres, cu persoane care mi-au amintit de trecut. Implicit am ajuns sa ma intreb: "cat de mult suntem influentati de trecut?"

Vorbeam in posturi anterioare despre faptul ca nu ar trebui sa regretam nimic, pentru ca toate lucrurile pe care le-am facut, ne-au format caracterul pe care il avem astazi. Si acest caracter, din prezent, ar trebui sa-l adoram; caci daca nu, si avem regrete, inseamna ca trebuie sa schimbam ceva. Neaparat.

Dar am ajuns sa ma intreb, oare cat de mult traim in prezent influentati de trecut? Si aici ma refer la partea negativa, daca pot zice asa. Initial ma gandeam ca traim influentati de prima relatie; asa cum s-a comportat primul/prima ne asteptam sa se comporte si urmatorii. Apoi mi-am dat seama ca exista sansa sa traim influentati de relatiile anterioare, in general.

Nu putem mereu lua lucrurile de la 0. Invariabil, indiferent ce zice oricine, plecam de la un start fals. Inconstient. Nu ii spun ca ma vad cu fostul, pentru ca fostul a reactionat urat cand i-am spus ceva de genul. Sigur daca ii spun lucruri d-astea, o sa reactioneze asa, pentru ca asa a reactionat si fosta. Nu ma pot implica emotional, pentru ca ultima/ultimul mi-a frant inima. Si stiu ca am mai vorbit de acest lucru, doar ca acum analizez din alta perspectiva.

Oare daca nu ne-am mai lasa influentati de trecut, am putea fi persoana care suntem in prezent, cu adevarat? Oare este adevarat cand spunem ca nu traim in trecut, ci in prezent alaturi de persoana cu care suntem atunci? Oare nu de fapt traim in trecut mereu, doar pentru a trai prezentul?

Sau poate de faptul traim intr-un prezent indepartat povestea din trecut. Poate am ajuns atat de dependenti de durerile respective, intrucat ni le repetam la nesfarsit, fara sa ne dam seama ca noi suntem cauza lor si ca de fapt nu cei din jur ne vor raul, nu e vorba de incompatibilitate si nici nu e vorba ca suntem prea dificili.

Poate intr-adevar nu ne acordam noua sansa sa crestem, sa trecem peste, sa ne dezvoltam, sa dezvoltam ceva nou. Poate de fapt noi ne tinem din a evolua, din a trai clipa, din a construi cu o noua persoana, din a fi fericiti. Poate nu e vina nimanui decat a noastra. Si poate singura posibilitate este comunicarea, daca nu ne-ar fi prea frica de partea asta, si doar daca am vrea cu adevarat sa construim ceva nou.

Sincer, oare cat de mult ar trebui sa fim influentati de trecut? (si sincer, consider ca raspunsul sincer este oferit doar noua, in sinea noastra...)

Unele nu pot fi imblanzite...

O mini-revelatie acum cateva zile pentru mine... de ce anume ne este noua greu sa gasim ceea ce ne trebuie sau de ce atatea relatii nu ies bine.

Pur si simplu, unele dintre noi nu putem fi imblanzite. Trebuie sa fim lasate sa zburdam linistite, pana cand gasim pe cineva care poate alerga in acelasi ritm cu noi.

De fapt, nu cred ca e vina cuiva anume; e doar vina nepotrivirii. E dificil sa gasesti pe cineva care alearga in acelasi ritm cu tine. Dar nu ar fi frumos daca am gasi atat de repede; e mai frumos daca stam si cautam si incercam. Ne dezvoltam, invatam si cand ajungem langa o persoana care alearga in acelasi ritm, totul pare la locul lui. E atat de bine, pentru ca deja am trecut prin toate nebuniile si pentru ca ne cunoastem sufiecnt de bine sa stim ce vrem, ce ne place, cum suntem...

Nu e vorba de imblanzit, de spart, de decodat... e vorba de gasit persoana care are aceeasi vibratie si caruia nu-i va fi greu sa inteleaga de ce esti tu asa. Pentru ca nu mai e nevoie de cuvinte, de explicatii, de nimic. E totul ok. Nu e perfect, e ok. Si e cel mai ok, in toata puterea cuvantului.

Mai jos e filmuletul de unde am avut mini-revelatia... la final, spune un lucru foarte interesant...

"Maybe some women aren’t made to be tamed; maybe they need to run free until they find someone just as wild to run with..."

Cat dai/ceri?

Stateam si ma intrebam... cat dai unui om, cat dai unei relatii, cat dai intr-o relatie?

Sunt infinite, daca nu toate, cazurile in care ajungi sa te intrebi intr-o relatie cat sa dai. Pana unde te lasi sa fii vulnerabil in fata persoanei respective?

Oricum probabil ca de la inceput te intrebi incotro, de ce si cat sa te implici. Si oricum, de fiecare data, gresesti. Ajungi sa compari sau sa analizezi prea mult. De data asta nu fac asta, pentru ca am mai facut-o si am sfarsit prost. Cu ea/el nu o sa fac asta, ca am facut cu fosta/fostul si a fost urat. Acum doar o sa ma distrez, nu ma implic. De data asta o sa astept sa faca el/ea primul pas; ultima oara cand am facut eu asta a iesit urat.

Si totusi, nu ma pot abtine sa nu ma intreb: de ce sa compari, de ce sa analizezi? Poate de data asta e diferit, pentru ca fiecare suntem... altfel. Poate merita sa faci ceva anume, pentru ca persoana asta va interpreta/reactiona diferit.

Si oricum, invariabil, mereu, ajungem sa ne intrebam: cat o sa dau de data asta? Pana unde sa ma implic? Pana cand/unde sa-mi deschid sufletul, sa ma vada cine sunt eu cu adevarat? Cand sa-i marturisesc sincer ca m-am indragostit? Sau cand sa-i marturisesc ca imi place mult persoana lui/ei si... as vrea sa trec la alt stadiu al relatiei? De multe ori, ni se intampla sa spunem ca mergem cu valul si vedem incotro ne poarta... dar asta nu te salveaza de la intrebarea "cat dai?"; pentru ca suntem oameni, pentru ca avem sentimente si pentru ca simtim.

Aici apare ipocrizia... pentru ca raspunsul ar trebui sa fie "cat ceri". Trebuie sa dai intr-o relatie atat cat ceri. Dar de multe ori ne aflam in situatia de a cere mai mult decat suntem dispusi sa oferim noi insine. De multi ori nu ne punem in locul persoanei celelalte, sa vedem lucrurile dintr-o alta perspectiva, sa vedem ca un lucru marunt pentru noi, poate reprezinta un lucru mult mai mare pentru celalalt.

Cat ar trebui sa dam/cerem intr-o relatie, ca sa reusim sa ne fie bine (pentru ca asta vrem, de fapt)? Cat ar trebui sa oferim, pana unde sa ne "facem" vulnerabili? Pana unde sa ne deschidem sufletul?

Frica

Stam si analizam mereu tot ceea ce se intampla, tot ceea ce ne inconjoara, ceea ce ni se intampla. Doar ca uneori nu ar trebui sa facem asta. Ar trebui doar sa traim constient clipa.

Si pentru ca vorbeam despre analizat, am dat in conversatie despre analizatul fricii. De multe ori nu facem ceva, pentru ca ne este frica. Nu dam mesaj, nu ne luam inima in dinti si nu mergem s-o/sa-l invitam afara la un suc din frica.

Si totusi analiza fricii e mai adanca. Ti-e frica. Atat. Stii ca o/il vrei, dar nu e momentul. Cine stabileste care e momentul? Sa-ti permiti sa pierzi un tren o data sau sa-l pierzi chiar de mai multe ori, doar pentru ca tu simti atunci ca nu e momentul. Dar de fapt, stabilesti asta pentru doua persoane, nu doar pentru tine. Automat tragi o concluzie, iei o decizie pentru inca o persoana. Si cine esti tu, in definitiv, sa decizi asta pentru amandoi?

Sa traiesti ceva uimitor de frumos, sa traiesti ceva atat de frumos... dar sa-ti fie frica ca nu e momentul oportun pentru a trai asa ceva. De ce sa te pierzi atat in analizat? De ce sa iei tu o decizie?

Si ma intreb: oare e bine sa ne fie frica? Oare e bine sa ne lasam pe mana lor si sa credem ca deciziile luate de el/ea pentru noi sunt deciziile bune?

O melodie care rascoleste trecutul, care readuce in prezent trairi, care chestioneaza viitorul, o melodie pe care acum mult timp mi-a "dedicat-o", o melodie care-l declara melancolic, dar care totusi sugera ca se abtine de la ceva din vreo frica tampita. Si aici insist si mi-ar fi placut prea mult sa-mi si raspunda candva la ea: "cat de sigur esti ca nu-ti va parea rau, cu adevarat?"

PS: poate m-au complesit amintirile, poate am (re)citit prea multe discutii de acum 3 ani, poate mi-am amintit de vise neimplinite sau implinite partial, doar pentru ca m-am lasat purtata de el si de deciziile lui. M-am lasat cu totul pe mana lui, am avut incredere si am stiut ca face bine. Acum sunt impacata, dar nu ma pot abtine: "oare nu va regreta el?" Si atunci, abia atunci, poate, ne vom da seama ca e prea tarziu si ca nu trebuia sa se intample asa ceva, ca trebuia sa fie altfel; dar "astazi chiar de m-as intoarce, a-ntelege n-o mai pot"

ups... ?!

Am mancat in doar o luna zile, toate, o mana de baieti... la propriu :)

Nu am vrut, n-a fost intentia, ba chiar unele au fost dureroase, dar, am reusit sa "trecem" toate prin minim un baiat in ultima luna de zile.

Blondis a reusit sa inteleaga ca nu merita, pentru ca se gandea la un singur lucru si nu era ok. Deda s-a pus pe primul loc si si-a "urmarit" interesul. Ada a reusit sa se descopere si sa treaca peste toate fantomele trecutului. Mira a inceput sa-si puna ordine in viata si sa descopere ce vrea cu adevarat. Iar eu... am demonstrat, fara voia mea, ca numele de Jac Berger i se potrivea mult prea bine...

Iar acum, "refacerea" se face in... trecut, prezent sau viitor. Unele aleg sa traiasca nitel in trecut, unele recurg la metode prezente, in vreme ce altele recurg la trairea viitorului.

Si totusi... daca noi nu ne-am dorit asa ceva, de ce sa ni se intample? Desi una dintre noi deja incepe sa construiasca serios... Deci poate suntem totusi pe drumul cel bun. Pana una alta, avem cea mai tare gasca!

Timpul le rezolva pe toate... oare?

Ni se intampla atat de des sa mergem pe impulsul momentului, sa traim clipa, sa facem cum ne taie capul in momentul acela, fara sa ne gandim la repercursiuni. Si aici nu ma refer la cele asupra noastra, proprie si personala, ci asupra celor din jur.

Ne dam seama ca noua ne facem bine, ca noi probabil ne vom simti bine si o facem. Fara sa ne intrebam daca sunt persoane in jurul nostru ranite de respectivul gest/act etc.

Opreste-te. Ia-ti 5 minute. Stai si gandeste-te cum ii afecteaza actiunile tale pe cei din jurul tau. Stai si intreaba-te daca chiar iti pasa. Daca tie ti-ar placea sa ti se intample asa ceva, daca tu ai suporta un asemenea gest, fapt.

De atatea ori ni se intampla sa aruncam totul pe timp, sa spunem ca le facem mai incolo, ca o sa avem timp sa reparam, sa recuperam... dar daca nu se intampla asa? Daca amanatul acesta la nesfarsit, este nesfarsit? Daca amanam mereu?

Suntem oameni. Si oamenii sufera. Chiar daca n-o arata. Si unii fac sacrificii si imbraca o haina groasa, ca sa nu vada nimeni cum le este rupta in mii de bucatele inima. Si nu vor spune niciodata cat au suferit. De ce sa ne ranim intre noi? Oamenii sunt minunati, fiecare in felul lui. Nu merita sa fie raniti de cuvinte grele, doar pentru ca avem impresia ca vom repara totul candva.

Nu mai amana! Fa-le acum! Poate maine nu exista; poate gestul il/o raneste si nu vei mai avea niciodata ocazia sa repari.

Interpretari

Toata viata noastra este guvernata de interpretari. Ce-ar fi daca de maine toata lumea ar spune ce gandeste cu adevarat?

Ideea a plecat de la ce-ar fi daca am citi mintile oamenilor. Ne-am speria? Ne-am panica? Ne-am supara? Sau am fi mai impacati cu tot ce se intampla in jurul nostru?

Pentru ca suntem guvernati de interpretati. "Ce-a vrut sa zica prin acel mesaj?", "Ce-a vrut sa sugereze cu ideea aia?", "Ce-a vrut sa insemne gestul respectiv?", "Oare a vrut sa sublinieze ca...?". Mereu ne gandim la ce este cu adevarat in spatele actiunilor noastre, in spatele gandurilor, in spatele ideilor noastre. 

Ce-ar fi daca nu am mai pastra macar 1% pentru noi? Ce-ar fi sa spunem ce gandim cu adevarat? Ce-ar fi daca am incepe sa spunem tot adevarul? Oare il suportam? Sau nu suntem facuti pentru asa ceva? Parca nativ avem ceva impotriva lui... Il cerem, dar nu-l spunem. Poate creierul uman nu concepe sa citeasca minti, pentru a ne proteja. Pentru ca nu am suporta adevarul.

Cum ar fi brusc, sa vedem o persoana in fata noastra care se uita aparent atent la noi, care aproba ceea ce zicem si sa-i auzim gandurile, care de fapt sugereaza ca... nu le pasa? Sau cum ar fi sa ne certam cu cineva (mai ales persoana iubita), sa zica "ai dreptate", dar in gandul ei/lui sa zica... "putem termina mai repede? Oricum tot eu am dreptate, dar vreau sa mananc/sa ma uit la film/sa mergem afara/sa ne-o tragem." Cum ar fi sa ti-o tragi cu cineva si sa-i citesti gandurile "nu asa... bey... stai mai incolo... hai mey, ca nu e greu, nu vezi ca nu-mi place? Off... iar nu ajungem nicaieri... daca era fosta/fostul stia ce sa faca."

Nu-i mai usor sa spunem adevarul? Nu e mai usor sa construim cu persoana de langa? (chiar daca nu vezi un viitor cu persoana respectiva, dar de unde stii ce-ti rezerva viitorul, daca nu-i dai voie sa se dezvolte?) Nu e mai usor sa spunem ce vrem/gandim cu adevarat?

4 minute

Inspirata de celebra melodie "4 Minutes", azi sunt nitel diabolica.

Ce ai face daca ai mai avea 4 minute de trait? Nu o zi intreaga, nu o secunda, nu 1 ora... 4 minute.

Pentru ca am o vaga impresie ca toti din jurul tau carora cica le pasa, toti cei care spun ca le place ce fac acum cu tine, toti cei care iti zic ca te apreciaza pentru varii motive, nu ar incerca deloc sa dea de tine in acele 4 minute.

Eu stiu ce-as face. Si e surprinzator. Nu e nimic din ceea ce s-a astepta lumea din jurul meu sa fac. As suna-o pe mama, pe Ali si pe tatal meu biologic. Si as fuma o ultima tigara. Cu pofta. Asta in 3 minute. In acelasi timp as da 4 sms-uri sa multumesc fetelor mele pentru cea mai tare perioada din viata mea: din ianuarie 2009 pana acum. Iar in ultimul minut, as sta cu mine de "vorba" si as incerca sa-mi amintesc toate momentele minunate ale vietii mele.

Sincer, mi-ar placea sa primesc comment-uri multe la postul acesta. Ce ai face daca ai mai avea 4 minute de trait?

Kidu

Super gagici

Nu pentru ca suntem cele mai tari, nu pentru ca suntem narcisiste, nu pentru ca suntem rele, nu pentru ca suntem mandre, ci pentru ca suntem noi. Si pentru ca avem increderea ca o sa facem lucruri foarte tari!

Nu pentru ca suntem prea tari pentru ei, nu pentru ca ne consideram prea tari in general, ci pentru ca suntem inteligente, destepte, de viata, zglobii, jucause, copilaroase, nebune, stim sa glumim, pentru ca suntem bune prietene si pentru ca suntem NOI !

Pentru ca meritam! Si daca nu am aratat-o pana acum, o s-o aratam cu siguranta in viitor! Si o sa se uite la TV, in ziare si o sa vada stiri despre noi... noi, agenti ai schimbarii, noi femei adevarate, carora nu le este frica sa poarte o conversatie inteligenta, ca de la egal la egal cu nu stiu ce magnat.

Pentru ca nu ne este frica sa spunem lucrurilor pe nume, pentru ca nu se ascundem in spatele regulilor, pentru ca suntem sincere si directe!

Urmatoarele 2 melodii descriu destule...

Kidu

Lucrurile nu sunt ce par a fi, ci ceea ce vrem noi sa fie!

Ca tot vorbeam noi de reguli in posturile anterioare... regulile alea sunt create de cei mai mari, lasate mostenire pentru noi si... in loc sa le schimbam, ne conformam lor.

Pentru ca aproape toate am vazut "He's just not that into you", nu m-am putut abtine sa nu comentez. Chiar cred ca are o mare dreptate. Toate lucrurile alea sunt in capul nostru, in mintea noastra. 

De ce sa le cautam scuze mereu? Nu te-a sunat, pentru ca nu vrea sa te sune! Nu te-a invitat afara, pentru ca nu vrea asta. Si poate da, nu te-a sarutat pentru ca nu vrea sa te sarute! Nu exista ca e timid si ca nu are curaj... ma lasi? Daca vrea, te cauta. Daca vrea, te invita la un suc. Daca vrea sa te vada, vine in miez de noapte sa-ti ureze "vise placute".

De ce sa le cautam scuze mereu? Ace nu m-a cautat, pentru ca nu-i pasa! Eddy nu a pus poza acolo, ca sa o vezi tu, ci pentru ca asa vroia el. Pe Deda n-o cauta, pentru ca nu ii ofera ea ce cauta el. Punct. Lucrurile sunt mai simple decat le credem noi. 

Toata partea aia de poveste, pe care o visam toate, POATE o sa se intample o singura data in viata noastra. Cu cel cu care ne vom lua. Atat. Daca el vrea sa te vada, daca el vrea sa iasa cu tine, te va cauta. Isi face timp sa te scoata la un suc, sa te duca la un film, gaseste mijloc de transport pana la tine in miez de noapte.

Pana cand o sa fim si noi exceptia, pentru un singur baiat, ramane sa traim clipa si sa ne distram. Momentul asta nu o sa se intoarca niciodata! Ba din contra, poate se intampla ca in "The Ghosts of Girlfriend's Past" si vor ajunge singuri sa isi dea seama ca noi eram exceptia lor, dar e prea tarziu. 

Nu le mai cautam scuze! Daca ne vor, o sa se agite si o sa iasa si exceptia aia la iveala! Exact cand trebuie, cu cine trebuie, unde trebuie, cum trebuie!

Kidu

PS: am adaugat urmatoarea melodie... chiar ar trebui sa fie ilegal sa ranesti o femeie. Desi aici as schimba in... ar trebui sa fie ilegal sa ranesti oameni. 

Daca nu acum, atunci cine?

E prea ciudata povestea noastra din ultima vreme. Prea multe lucruri, prea ciudate, prea incurcate, lumea prea mica... Intr-o perioada atat de scurta, toata lumea noastra e cam pe dos... totul s-a schimbat destul de mult in ultima vreme si s-a schimbat cum nici nu ne-am fi inchipuit.

Desi suntem destul de atente cu sesiunea si cu examenele, unele dintre noi inca mai au timp si de nebunii... Deda invata. Rau. Si e prea ocupata momentan cu asta; si are logica: an terminal, licenta, pai daca nu acum, atunci cine?

Mira este la plimbari. Plimbari ciudate, interesante, in miez de noapte sau in plina zi pe campuri de "ciulini"... Profita la maxim de orice fel de ocazie de a se... distra/simti bine. Si n-o condamn. Il cunosc si pe el. Si pot spune ca merita, e tare si daca nu acum, atunci cine?

Ada se recupereaza. Ada se cauta pe sine, cauta drumul potrivit. Nu l-a pierdut, doar ca uneori avem senzatia ca nu-l vedem, desi este chiar in fata ochilor. Doar pentru ca... uneori doare prea tare povestea in sine sau doar pentru ca doare prea tare sa treci peste, pe moment. Trebuie sa se gaseasca la loc si sa realizeze ca daca nu acum, atunci cine?

Blondis... traieste clipa. Exact cand s-a oprit, exact atunci i s-a intamplat. Cum ziceam, lumea mica, il cunosc si merita. Din punctul meu de vedere. Dar cine sunt eu sa zic parerea mea? Conteaza ca se plac ei. Conteaza ca incepe o noua poveste probabil si probabil una frumoasa. Dar asta depinde doar de ei. Ca daca nu acum, atunci cine?

Eu sunt fericita. Si optimista, desi n-am motive concrete. Sau poate am... ca Ace m-a ajutat sa il scot cu totul din "mine". Singur. Sunt multumita ca am avut "closure". Dar sunt dezamagita de el. Dar mandra si fara regrete, pentru ca am mai invatat ceva. Visam zilele trecute la semafor cu masina, de ma claxonau colegii de trafic ca nu plecam de la stop... e asa de dragut ce mi se intampla acum. Sa-i zicem Jack Berger (cine cunoaste personajul, stie de ce) :) Se poarta tare dragut cu mine si imi place tare mult cum se desfasoara toata povestea. Abia astept sa o descopar treptat... Daca nu acum, atunci cine?

Nu ca am vrea sa ramanem ancorate in "traieste clipa", nici macar nu avem vreo dilema acum. Doar ne intrebam: "daca nu acum, atunci cine?"