Viitor

Ma uit la FlashForward mai nou. Si ma tot intreb: ce senzatie trebuie sa ai atunci cand ti se ofera ocazia sa-ti vezi viitorul. Si oricat de mult ai vrea, oricat de mult ai incerca, orice actiune ai face, iti va influenta viitorul; eventual modificandu-l pe cel care il vazusei deja.

Amintiri comune... care nu s-au intamplat. Cum ar fi sa stii ca peste 6 luni vei fi casatorit cu cineva pe care nici nu cunosti atunci? Cum ar fi sa afli ca un prieten drag va muri? Sau cum ar fi sa te vezi cu persoane pe care le urai in trecut? Sau facand ceva care nu-ti placea sau la care nu te asteptai?

Si recunosc... spun mereu "traieste clipa" pentru ca eu cred cu tarie in acest lucru si nu in analiza trecutul sau in ghicirea viitorului. Eu n-as vrea, sincer, sa am nici un fel de imagine a viitorului. Si asta pentru ca recunosc: sunt romantica, timida si toate cele de rigoare. Si mie imi place sa fiu surprinsa, sa ma trezesc in fata faptului implinit si nu sa anticipez. Eu vreau creativitate, nebunie, spontenaitate. Oricat de mult visez la momentul meu, la un EL, la fericirea mea, la visele mele... vreau sa ma surprinda.

Nu stiu ce va fi, nu stiu cum va fi, nu stiu daca vreau ceva. Stiu doar ca poate mi-ar placea sa fie, sa fie intr-un anumit fel sau ceva anume... dar spre si vreau sa ma surprinda, nu sa anticipez sau sa fiu provocata sa ma gandesc spre viitor.

Si de fapt, asta facem zilnic. Suntem provocati sa ne gandim la viitor... unde vrem sa ajungem, ce companie, cati bani vrem sa facem, ce invatam, ce dezvoltam, cu cine vrem sa ajungem, ce prieteni vrem langa noi etc. Dar oare chiar vrem sa anticipam viitorul? Oare vrem sa-l spunema jucam rolul unui ghicitor, sau vrem sa-l traim inopinant?

Have yourself a merry little christmas...

Sau nu aduce anul ce aduce clipa...

Imi aduc aminte, cum anul trecut, pe vremea asta, adoram independenta de care dadeam dovada. Vroiam sa fiu nebuna, sa explorez ... adoram ca-s singura si ca desi aveam pe cineva constant in viata mea, eram singura. Chiar daca relatia cu Ace nu a fost una super reusita, pot spune ca adoram cum ma simteam atunci si cum ma facea sa ma simt.

Dar anul acesta, nu stiu pentru ce motiv nu am chef sa fiu singura. Eu, care nu-s persoana de Craciun, abia astept luminitele magice din Bucuresti. Abia astept sa ninga, sa fiu imbracata gros, pufos, cu manusi si urechi fluffy si sa-l am langa mine. Sa ma tina in brate, sa aibe grija de mine, sa ma protejeze de vremea rea. Sa ne jucam in zapada si sa topim toate bataile cu bulgari in saruturi lungi, lungi inconjurati de zapada. Am chef sa fiu pisicita, sa fiu alintata...

Si parca, totusi... dupa atatea relatii, dupa atata fete masculinte perindate prin viata mea... desi sunt inca tanara, parca am invatat sa suflu si'n iaurt. De unde stiu eu ca pe mine ma vrea, de unde stiu ca nu se va intoarce la fosta, de unde stiu ca vom avea o relatie sexuala buna, de unde stii ... orice? Si dupa atata vreme... chiar daca sunt atrasa teribil de vreun baiat, prefer sa-l testez "de-l ia dracii" inainte de a le oferi macar o sansa in fata mea. Si parca... dupa atatea... m-am plictisit de tot. Minciuni, tertipuri, ascunzisuri, jocuri si orice... d-asta ador eu perioada de la inceputul unei relatii... acolo sunt ei creativi, acolo iti apar cu noi idei... acolo iti apar cu pozitii interesante in pat... si atunci te impresioneaza cel mai mult. Si apoi, te au. Esti a lor. Pe deplin. Pentru ca suntem si noi proaste si ne indragostim si le aratam imediat ca suntem topite. Si stop joc.

Dar anul acesta am chef de un om inteligent, un om destept, un om cu carte, citit etc... un om bun la toate, un om creativ, inventiv, un om bun la pat, un om matur... Un om care... sa ma surprinda :)

Si va urez in avans, pentru ca am o stare de euforie teribila de vreo 4 zile:

Sarbatori calde cat mai placute, petrecute alaturi de cei dragi! Si sa aveti langa voi, chiar daca nu este cu voi :P , persoana la care tineti. Candva, cumva o sa se aseze lucrurile exact asa cum trebuie!

Traieste clipa?!

Pacat. Stau astazi aici, in conferinta si… imi pare rau ca am cedat inca o data si am oferit prezumtia de nevinovatie, fara sa ma incred in propriile mele credinte – sa nu ai incredere si sa nu te deschizi atat de repede, indiferent de ce ti se pare sau de ce ti se promite.

Ma gandesc mereu la deciziile luate si imi asum responsabilitatea pana la capat. Si uneori intalnesc oameni care imi spun ca nu fac bine, ca n-ar trebui sa fiu atat de hotarata in gandirile si principiile mele, pentru ca exista si exceptii de la regula. Din pacate, pana astazi niciodata, nu mi s-a demonstrat ca ar avea ei dreptate.

Din pacate, oricat de mult as incerca eu la varsta mea „frageda”, sa inteleg comportamentul oamenilor din jurul meu, nu-mi iese mereu... si mai ales comportamentul baietilor din jurul meu.

Si astazi imi iau angajamentul ca orice ar spune, trenul a plecat si probabil nu se va mai intoarce vreodata. Urasc ipocrizia si minciuna. Si urasc momentele alea in care el iti spune ca nu e pregatit de o relatie, ca nu te cunoaste indeajuns si ca trebuie sa astepti. Si apoi, cu prima ocazie, iti spulbera toate visele si sperantele si iti taie aripile cu care ai putea zbura de langa el, pentru a-l uita si pentru a reusi sa treci peste ceea ce ti-a facut.

M-am saturat, sincer, sa ma intreb in toate posturile blogului de ce sunt asa, de ce sunt prosti, de ce le este frica, de ce nu-si iau angajamente, de ce nu traiesc clipa. Si astazi am invatat ca trebuie sa traiesti ziua ca si cum ar fi ultima, pentru ca s-ar putea chiar sa fie adevarat. Si daca cumva e ultima si tu nu esti impacat cu tine, o sa ai tone de regrete. Si momentan, imi este foarte clar ca multi chiar traiesc clipa, chiar daca ranesc pe cei din jur. Pentru ei conteaza sa se simta ei bine, ei sa nu aiba regrete. Si ei se simt bine! Ei nu au regrete! Ei bine, BRAVO! Sa traiti clipa pentru voi, nu pentru altii!

2 jucatori

Situatie ipotetica: se intalnesc 2 jucatori: fata si baiat. Doua persoane care mereu au jucat dragostea, au mimat-o si uneori poate chiar au trait-o, dintr-o eroare de calcul. Doua persoane, care s-au invatat sa fie ranite mereu, care de foarte multi ani au scuturi de aparare impotriva dragostei, doua persoane care nu s-au implicat in totalitate niciodata in relatiile lor.

Suntem intr-un film. Inchipuiti-va cum se intalnesc pe strada, nu se cunosc, dar ceva anume ii atrage cate cealalta persoana. Si brusc isi dau seama ca trebuie sa se joace, asa cum au facut mereu. Si incepe parca un joc in oglinda, isi recunosc miscarile, isi recunosc vorbele, dar sunt mereu in garda pentru ca deja cunosc jocul. Fiecare asteapta ca celalalt sa greseasca undeva si... jocul sa fie castigat de el/ea. Si ca intr-un tango perfect, ti-ai dori, tu ca persoana din exterior, sa nu se termine vreodata dansul lor, pentru ca este fascinant.

Dar brusc, undeva in public pocneste ceva, ceva care atrage atentia partenerilor de joc; ceva care dezechilibreaza un pic lucrurile, ceva care de fapt le poate oferi un avantaj... sau un cost. Aici am pierdut. Aici, am avut slabiciunea sa-i vad sufletul pur, intins in fata mea, aici am avut sansa pret de o clipa sa-l vad pe el, cu adevarat el. Si asa cum mi-a zis si el, s-a speriat pentru clipa de neatentie si ca iarasi cineva isi va bate joc de dragostea lui si s-a ridicat asupra mea si a lovit cat de tare a putut. Si-a fugit.

Nu pot sa nu ma intreb: oare vreodata acest dans perfect va fi transformat si in altceva decat un joc din care sfarsim raniti si nefericiti? Eu, una, as vrea sa am grija de tine si tu sa ai grija de mine... nu sa ne ranim reciproc (ce vis dragutz... sau ce final dragutz ar mai fi fost pentru povestea de mai sus...)

Nu stiu

Degeaba vorbim de trait clipa, pentru ca ne este imposibil. Trebuie sa existe ceva in trecut, care sa nu ne poata lasa sa traim si sa ne bucuram de prezent, ce sa mai zicem de construirea vreunui viitor.

Ma gandeam la senzatia pe care o ai atunci cand te afli in fata prezentului, poate chiar a unui viitor, dar trecutul te tine strans de mana si parca te sufoca. Nu poti spune "da", dar nu poti spune nici "nu". Si spui "nu stiu" si te enerveaza ca te tot intrebi "oare ce-o fi?" dar nu-ti poti raspunde. Si este stresant, pentru ca pe moment nu iti dai seama de ce spui "nu stiu".

Nu stiu. M-am saturat de asteptat. Am impresia ca am asteptat mereu, niciodata nu am trait. Mereu asteptam sa se aseze lucrurile sau sa se intoarca in tara sau sa treaca peste fosta etc. Dar pe noi cine ne asteapta? Niciodata nu e timpul potrivit pentru nimic si pentru nimeni, mereu exista piedici care ne pun la incercare, si mai mereu nu le trecem pentru ca interpretam gresit prezenta lor in viata noastra.

Sincer, as vrea sa stiu atat de multe, dar mi-e imposibil. Nu stiu. Nu stiu daca va fi vreodata momentul potrivit, tipul potrivit, locatia potrivita. Nu stiu daca vom fi vreodata impreuna, nu stiu daca putem ajunge vreodata impreuna in Praga de Craciun, nu stiu daca maine voi mai fi langa tine. Si vreau sa ma incapatanez si sa spun "traiesc clipa", dar singura nu pot face asemenea promisiuni.

Si mai enervant este atunci cand stii ca e o greseala, dar nu o poti indrepta. Si greseala ramane acolo pe vecie si se poate corecta foarte greu. Este enervant cand iti dai seama ca oricat te-ai chinui, nu va fi vreodata posibil.

Indiferent de ce se intampla, pentru ca oamenii sunt diferiti si minunanti, nu stii niciodata la ce sa te astepti. Oare poti vreodata sa traiesti clipa la propriu sau de fapt, ne prefacem intr-un joc superb, ca prezentul conteaza cel mai mult? Oare n-o sa-ti dai seama peste 10 ani ca nu trebuia sa fii atat de nebun, atat de ancorat in trecut, atat de libertin, atat de copilaros si ca... daca ai fi apreciat la timp persoana de langa, poate ai fost mult mai fericit?

PS: oare de ce toti sunteti atat de stupizi incat sa constientizati prea tarziu greselile? Oare de ce va este frica ca este prea superb? Oare de ce sa spui ca ti-e teama si ca vrei si apoi sa retractezi? Oare de ce ne sufocati cu sentimente si trairi, daca a 2a zi le stergeti cu buretele ca pe niste minciuni nerusinate? Oare de ce cand spunem "nu-mi frange inima", ne frangeti aripile ca sa nu putem zbura?