Suntem intr-un film. Inchipuiti-va cum se intalnesc pe strada, nu se cunosc, dar ceva anume ii atrage cate cealalta persoana. Si brusc isi dau seama ca trebuie sa se joace, asa cum au facut mereu. Si incepe parca un joc in oglinda, isi recunosc miscarile, isi recunosc vorbele, dar sunt mereu in garda pentru ca deja cunosc jocul. Fiecare asteapta ca celalalt sa greseasca undeva si... jocul sa fie castigat de el/ea. Si ca intr-un tango perfect, ti-ai dori, tu ca persoana din exterior, sa nu se termine vreodata dansul lor, pentru ca este fascinant.
Dar brusc, undeva in public pocneste ceva, ceva care atrage atentia partenerilor de joc; ceva care dezechilibreaza un pic lucrurile, ceva care de fapt le poate oferi un avantaj... sau un cost. Aici am pierdut. Aici, am avut slabiciunea sa-i vad sufletul pur, intins in fata mea, aici am avut sansa pret de o clipa sa-l vad pe el, cu adevarat el. Si asa cum mi-a zis si el, s-a speriat pentru clipa de neatentie si ca iarasi cineva isi va bate joc de dragostea lui si s-a ridicat asupra mea si a lovit cat de tare a putut. Si-a fugit.
Nu pot sa nu ma intreb: oare vreodata acest dans perfect va fi transformat si in altceva decat un joc din care sfarsim raniti si nefericiti? Eu, una, as vrea sa am grija de tine si tu sa ai grija de mine... nu sa ne ranim reciproc (ce vis dragutz... sau ce final dragutz ar mai fi fost pentru povestea de mai sus...)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu