Scuze din nou

Eu ma tot intreb de o perioada, dar vad ca incet incet si fetele mele se intreaba acelasi lucru: pana unde mergi? 

M-am si speriat in seara asta, cand primesc un e-mail de la Ada: "m-am despartit de Eddy". Vorbiseram in week-end despre asta. Apreciez tare mult oamenii care sunt in stare sa-si des seama cand sa se opreasca din ceva care le face rau. Chiar daca ii doare pe moment, dar sunt in stare sa-si dea seama ca daca nu se opresc, o sa-i doara mai rau, mai tarziu. Si ii apreciez pentru ca eu nu imi dau seama mereu cand trebuie sa ma opresc din ceva ce imi face rau.

Uneori avem impresia ca nu stim cand sa ne oprim, avem impresia ca totul va fi bine, ca va trece sau se va rezolva. Dar uneori nu se intampla asa. Uneori nu se mai rezolva. Uneori totul se opreste si/sau isi schimba sensul cu 180 grade. Si doare. Si poate nu-i vedem sensul pe moment. Dar mereu exista un motiv. Solid. Bun. Dureros si fara sens pe moment, dar cu directie in viitor.

Ada, bucura-te ca ne ai pe noi aproape. Bucura-te ca ai avut cui sa-i dai acel e-mail in miez de noapte si ca fetele tale ti-au raspuns in 15 secunde la el. Bucura-te de tot ce ai langa, chiar daca nu ai chef acum de asta. Are sens tot ce se intampla, numai ca uneori nu-l percepem fix atunci.

Si eu cred ca ma rup de Ace. Chiar ca mi-am luat la revedere asa cum n-am facut-o niciodata: adica deloc. Pur si simplu m-am oprit. Ca atunci cand fumezi o tigara sau mananci ceva cu pofta. La un moment dat, te opresti. Nu mai ai chef. Dupa 4 tigari una dupa alta, parca deja te irita a 5a. Si pur si simplu o stingi si te simti satul. Buna tigara, n-ai ce zice, dar ... nu mai vrei. Nu s-a intamplat oficial nimic. Neoficial, mi-a rupt inima iar. Si scuza-ma, dar de 3 ori nu-s nebuna sa trec prin acelasi lucru. Nu e vina lui, ci a situatiei. Nu e vina nimanui, dar povestea mea nu e aici. Cel putin nu momentan.

Povestea mea se scrie acum. O scriu eu. Si e minunata!

Fetele se duc la mare - se pune mana?

Am preluat ideea de la Deda, cum ca fetele se duc la mare, nu stau doar la oras. Stiu ca e ciudat sa mergem la mare acum, dar avem motive. Petrecere mare :P aproape gratis.

Ne-am intalnit astazi pentru 10 minute, sa strangem toti banii pentru achizitionarea biletelor de tren de maine. Urmeaza sa plecam la mare, intr-un stil studentesc, adica sa mergem 7 ore cu personalul. 

Si ideea disputata, in cele 10 minute, pornita de la o nebunie a Adei si a Mirei, a fost: tu pui mana? 

Ada are un nou tic verbal, un cuvant pe care nu-l folosim atat de des... doar verbal :P . Mira a spus ca poate rosteste atat de des cuvantul, pentru ca se gandeste doar la asta. Dar am corectat-o eu: toate ne gandim doar la asta. Ciudat lucru a fost ca initial intelesesem ca Ada pusese mana de curand si ca d-asta s-a gandit la acel cuvant. Si asa am ajuns toate sa recunoastem, in 15 secunde, ca uneori mai dam o mana de ajutor... Si nu e o rusine.

Deci intrebarea noastra a fost: se pune mana, in general? Concluzia noastra: da.

Acum lasand la o parte glumele fetelor nebune, cred ca nu o duce nici una dintre noi bine, pentru ca momentan nu avem partea masculina atat de implicata in viata noastra. Sincer, eu sunt iar dezamagita. Am avut o discutie interesanta cu Ace de curand si chiar se potriveste intrebarea din titlu, cu alt inteles: pana unde dai o mana de ajutor? Cat de tare de chinui sa obtii ce vrei in viata personala? Cat tragi de persoana cealalta pentru o intalnire? Pana pari disperat? Cand pari disperat?

Scuze

Am niste principii foarte clare in viata. In ultima vreme mi s-au conturat mai bine. Dar mereu am tinut la ele. De ce spun asta? Pentru ca de vreo saptamana m-am suparat pe fetele mele.

Vroiam tare rau sa mergem undeva, impreuna. La un concert, la o iubire de-a mea. Desi am spus ca mergem toate, treptat m-am trezit ca merg doar eu. Si nu-mi place sa mi se spuna ceva si il ultima clipa sa dau bir cu fugitii. Era "girls night out", dar ieseam doar eu, pentru ca fiecare a gasit un motiv sa nu mai vina (nu spun ca unele motive nu erau intemeiate).

Ele raman fetele mele, dar as aprecia enorm daca persoanele din jurul meu ar aprecia ca tin atat de mult la principiile mele. Spune mult despre mine asta.

Incepusem sa vorbesc de scuze. De multe ori ne trezim ca avem nevoie de ele, alteori spunem ca nu valoreaza nimic, pentru ca nu repara nimic. Dar oare reusim sa facem diferenta? Sau sa apreciem fiecare scuza in parte, desi uneori nu repara nimic? 

Eu, cel putin, stiu ca atunci cand imi cer scuze sunt sincera. Si chiar daca stiu ca nu repara, imi exprim parerea de rau.

Imi pare rau ca m-am suparat pe fetele mele

Oboseala

Sunt obosita. Mi-e dor de Ace. As vrea sa ies, sa conduc (mi-e dor sa conduc), as vrea fiu nebuna un pic, iar.

M-am trezit intr-o perioada full, intr-o perioada in care trebuie sa ma gandesc si ce fac mai departe, m-am trezit intr-un moment al vietii, pe care eu il simt ca unul important. Trebuie sa asimilez ceea ce invat, sa descurc probleme din prezent si sa ma pregatesc de viitor (care e tare nesigur momentan). 

Si in acest moment m-am trezit ca vreau sa zburd, sa urlu, sa fiu nebuna... Ma visez la volanul unei masini, cu o muzica buna, la 2 noaptea, gol pe strada, plimbandu-ma de nebuna cu Ace in masina. Doar asa, ca avem chef. As prefera sa fie si cald, pentru ca urasc vremea urata, dar daca sunt in masina ce conteaza.

E ciudat pentru ca mi se pare ca ne trezim in momentele importante ale vietii noastre fiind singuri. Si e ciudat, pentru ca n-as avea voie sa zic ca sunt singura, pentru ca nu sunt de vreo 2 saptamani, dar nu simt... ca n-as fi. E o batalie incredibila in mine, a fost constanta in ultima vreme.. intre minte si inima. Pentru ca daca ar fi sa aleg cu mintea si sa ma concentrez pe liniste - l-as alege pe Laur. Daca as alege inima, l-as alege pe Ace. Diferenta e ca deja am ales pentru moment. Decat sa-l astept pe Ace, cand poate nici nu-l voi avea vreodata, mai bine aleg ceva momentan care sa ma faca fericita, desi nu in totalitate. 

De ce sa te trezesti singur in fata momentelor importante? Oare asa e natura noastra sau visam prea mult unii din noi, speram toata viata ca viata noastra va fi ca-n filme? Poate ne trezim singuri, pentru ca de fapt niciodata nu ii punem pe ceilalti din viata noastra pe primul lor, pentru ca, de fapt, toti suntem egoisti.

Ace, I really miss talking with you. 

Kid

Ace

Am gasit cum sa-l numesc aici. E prea ... sa-i zic EL, mi se pare mult mai potrivit sa zic Ace.

Si ce-ar trebui sa zic de el... prefer sa nu zic de cati ani il cunosc, de cati ani vorbim, despre ce vorbeam, ce relatie am avut sau orice legat de trecut. Nici de viitor. Prefer sa vorbesc despre prezent, pentru ca ma calmeaza mai mult.

Si ce vroiam sa zic acum, era ca mi-e dor de el, pentru ca nu am reusit de ceva vreme sa facem lucruri tari impreuna. Dar macar stiu ca suntem ocupati si avem chestii d-alea importante cica pe cap si din cauza asta nu ne vedem, plus ca avem mereu momentele din trecut si stiu ca este imposibil sa se opreasca acolo.

Pe scurt, abia astept sa ne vedem sa vorbim la un ceai sau o bere pe treptele de la Ateneu! I miss you, Ace!