Oare am visat?

Dupa 3 luni nebune nebune, in care aparent cica am respins vreo 3 baieti, in ultima saptamana toate nebuniile s-au schimbat. Aparent. Nu vreau sa-i iau pe rand, pentru ca important este ceea ce s-a intamplat cu mine in acest timp.

M-am suparat pe el, rau de tot, m-a deranjat ceva si cum sunt foarte principiala, am taiat orice legatura cu el. Dar cat timp nu am vorbit cu el, mi-am dat seama ca mintea mea zbura la el. Ceea ce era ciudat, pentru ca nu ma asteptam sa imi pese. Tresaream la o anumita culoare de tricou, la o anumita culoare si forma de masina si mai ales tresaream cand ii pomenea lumea din jurul meu numele sau imi cereau parerea despre el. Nu ma asteptam sa-mi pese. Si aparent sunt cica cucerita. Si totusi principiile mele, interpretand comportamentul lui si scuzele pe care le-a folosit pana acum, ma imping spre a nu-mi pasa.

Cat despre Freddie... caci da, se pare ca dupa o perioada de nervi si suparare si multe altele, a inceput sa vorbim iar normal... de 4 nopti dormim in acelasi pat. Eu ma comportam ca si cum dorm cu o perna mai mare in pat. Dar aseara... am adormit, foarte normal, fara nici un semn si... in miezul noptii, m-am miscat, s-a trezit si a inceput sa ma sarute. Sau nu? Visam...? oare chiar e posibil sa visezi ceva care pare atat de real? Am incercat sa ma agat de dovezi ca (nu) s-a intamplat, dar nu am gasit. Mi se tot demonstreaza ca exista ceva intre noi, ceva care nu poate fi explicat verbal. Vrea foc la tigara, nu gaseste, apar eu in fata lui si... gata. Am nevoie de ceva anume si apare el in fata mea si se rezolva. Daca vorbeste, uneori numai eu il aud.

Ce sa mai zic ca saptamana asta si-a facut Ace profil de facebook. Si chestia asta m-a dat peste cap atat de tare... sa-i vad poza, sa-i vad fata... mai ales ca nu am vorbit cu el de peste 8 luni. Dar uimitor, m-am calmat extrem de repede dupa 30 minute, adormind in bratele lui Freddie. Stiu ca suna fucked up, dar nu are nici o legatura. Doar mi-am dat seama ca mi-e dor de Ace si ca ce-a fost a fost candva, a fost superb din punctul meu de vedere si ca... sper ca e mandru de mine ca am fost acceptata sa plec pe o pozitie tare intr-o alta tara.

Eu nu stiu ce simt. Eu nu stiu ce vreau. Stiu ca plec in 3 luni si chestia asta ma panicheaza enorm, mai ales sentimental. N-am chef de complicatii, ajuta-ma sa fie totul bine pentru mine. Mai ales ca in ultima vreme am impresia ca toti baietii din viata mea, isi joaca cartile ca se le fie lor bine. Oare chiar merit eu sa fiti voi egoisti? Ce am facut eu ca sa merit sa va fie voua bine si mie sa-mi fie complicat?

Si totusi, singura intrebare care imi vine in cap, valabila pentru toate lucrurile/situatiile din viata mea este: de ce imi pasa? (ajutati-ma cu raspunsurile voastre la aceasta intrebare)