luni, 3 mai 2010

Can you ask me out/for my phone number?... NOW?

In ultima vreme am intalnit in jurul nostru doar baieti care nu avanseaza deloc in avansuri :) , ci se opresc la un anumit punct. Fie ca e din timiditate, fie ca ii speriem, fie ca nu vor, desi dau impresia, fie din teama etc.

Acasa, in Bucuresti, stiu minim 2 exemple. Sa detaliez: i-am facut cunostinta unei o prietene de-ale mele cu un amic mai vechi; s-au placut, au vorbit, au ras, au privit rasaritul de soare din Vama, a condus-o la masina si... atat. S-a oprit acolo; nici macar nu i-a cerut numarul de telefon. Al doilea exemplu, ceva mai personal, am vorbit destul de mult cu un tip in ultima vreme si am ajuns sa-l cunosc putin mai bine. Ba chiar, la ultimele intalniri, am avut impresia ca a inceput si el sa ma observe, desi nu ma asteptam la asa ceva. Dar desi speram ca o sa il vad sau o sa vorbesc cu el dupa/in week-end-ul de 1 mai, nu s-a intamplat asa. S-a oprit acolo.

In mini vacanta de 1 mai, ne-am dus in Vama Veche. Fetele nebune vroiau distractie. Si cum nu vroiam baietei in jurul nostru, dupa multe raspunsuri la intrebari de genul: cat e radical din 2, ai uniforma si/sau ai motor, logic ca am ajuns sa si interactionam cu unii dintre ei. Dar am dat peste acelasi lucru: stateam de vorba, radeam, ne tineam de mana in multime sau faceam glume inteligente si finute, si atat. Desi stateau doar langa noi, nu plecau si incepeau tot felul de conversatii, nu cereau numarul de telefon, nu ne sarutau sau nu faceau ceva in acest sens.

Spre sfarsitul vacantei, vorbeam cu Eddie, prietenul Adei, despre baietii timizi si despre cum ar trebui sa se comporte fetele in jurul lor. Daca suntem infipte, ii speriem, daca suntem timide, nu se intampla nimic... Si totusi uneori, ne ajuta comportamentul lor mai ciudatel sa ne dam seama ce vrem noi cu adevarat. Eu, spre exemplu, mi-am dat seama ca imi doream sa-l fi intalnit in Vama. Ceea ce ar trebui sa insemne ceva.

Gandhi a zis: "whatever you do in life will be insignificant but it is very important that you do it". Unii plecam curand si nu vrem sa ramanem cu lucruri neclarificate, unii sunt plecati si au nevoie de suportul nostru, unii vor sa-si revina sentimental, dar nu se deschid suficient, unii vor sa incerce o relatie, dar sunt prea timizi pentru a marturisi acest lucru. Exista milioane de probleme, de obstacole sau de lucruri neclarificate/nestiute. Oare solutia la ele este sa ne jucam in continuare cu ele, pentru ca avem o viata intreaga in fata noastra?

PS: eu plec in 6 saptamani. Nu vreau pe nimeni care sa ma astepte 1 an, nu vreau sa ma indragostesc, nu vreau o relatie matura, vreau doar sa traiesc. Si daca asta inseamna ca ma vad cu el mai des in aceste 6 saptamani sau ca ajungem sa facem cine stie ce, nu-mi pasa. Vreau sa traiesc clipa ASTA care nu se va mai intoarce niciodata, nu sa astept 1 an pana ma intorc ca sa traiesc clipa cu 1 an intarziere. De ce sa-mi fie frica? De ce ti-e frica?

4 comentarii:

  1. Din zona "poate ca" ... poate ca e al naibii de greu sa cunosti cu adevarat pe cineva cand pleci din start cu niste pareri ca daca face ceva anume...automat e intr-un fel, daca zice anumite chestii e automat intr-un fel, sau daca nu le face/zice... .

    Pentru mine, zilele astea, au dovedit intr-un mod foarte funny, ca rabdarea uneori e mai mult decat necesara. De ce? La naiba daca ma prind...dar mai ma lupt cu puzzle-ul.

    RăspundețiȘtergere
  2. Deci anonimule, vrei sa sustii ca tu nu stii de ce ti s-a dovedit ca rabdarea este mai mult decat necesara?

    Si de ce pleci cu preconceptii despre o persoana? Mi-a zis un pitic candva ca nu tre' sa pleci cu idei preconcepute in relatia unui om... deci tu de ce o faci?

    RăspundețiȘtergere