Situatia e putin diferita: m-am schimbat eu. Motivul pentru care nu am scris de ceva vreme este ca eu, scriitoarea gandurilor noastre, trec printr-un moment care a inceput sa ma schimbe. Si imi este greu sa astern cuvintele in scris. Dar sa incepem cu inceputul.
Avem tendinta de a ne agata de anumite persoane sau situatii, pentru ca ne este confortabil sau pentru ca avem impresia ca asa ar trebui sa se intample. Eu am tendinta sa fac acest lucru atunci cand simt ca n-am dat tot ce puteam si ca mai este ceva neconsumat. Ideea acestui paragraf a luat nastere cand vorbeam cu un foarte bun prieten despre relatii si am incercat sa-i explic teoria mea: sa presupunem ca fiecare om este ca o piesa de puzzle. In prima ta relatie, te vei potrivi aproape perfect cu o alta persoana. Dar in urma acelei relatii, o parte din tine se va rupe sau se va schimba. Deci liniile tale de piese de puzzle sunt schimbate pentru totdeauna; ceea ce inseamna ca urmatoarea persoana cu care te vei cupla nu va fi ceea ce cauti tu (in adancul sufletului tau inca vrei o persoana care sa se potriveasca cu primele tale linii de puzzle, desi "fizic" pare ca esti schimbat). Titlul este visare si vorbeam de relatii, pentru ca eu una nu sunt de acord cu renuntarea la un posibil om in viata ta, bazandu-te pe faptul ca exista si alte persoane cu care te-ai potrivi, caci suntem miliarde pe pamantul asta.
Apoi ideea mi s-a dezvoltat mai departe din cauza povestii urmatoare: cica ai o masina; ploua torential si treci pe langa o statie de autobuz. In statie: o batranica, un prieten foarte drag care te-a ajutat si el la nevoie, dragostea vietii tale. Dar tu ai doar un loc in masina. Pe cine iei in masina? Ideea este sa crezi in vise, sa crezi ca se poate, sa gandesti lateral, sa stii sa vezi mai departe de aparente. Raspunsul? Ii dai prietenului tau bun sa conduca masina, ca doar ai incredere in el, si sa o duca pe batranica acasa si tu astepti in statie cu dragostea vietii tale autobuzul. Mereu exista o solutie, trebuie doar sa vrei si sa crezi cu adevarat.
Acum... de ce e situatia diferita si de ce mi-e mie greu sa scriu la fel? Aici ajungem la o alta dezvoltare a ideii de mai devreme. N-as fi vrut sa povestesc o situatie personala, dar mi-e greu sa explic. Ii spuneam lui Alek ca de fapt nu ma cunoaste cu adevarat, cum nu-l cunosc nici eu. Si mi-am dat seama ca de fapt trebuia sa zic altceva. Mereu suntem conditionati de ceea ce ni se intampla, doar ca la mine este o situatie diferita. Eu, de fapt, ma comport conditionata de faptul ca plec. El ma cunoaste acum pe mine, tipa extrem de in garda, care face lucrurile cu mare grija, precaut, nu impulsiv si nebun. Pentru ca stiu ca plec si fara sa vreau mi-am schimbat eu comportamentul. Si apoi, cand ma voi intoarce nu voi mai fi eu. Niciodata eu, pentru ca experienta ma va schimba teribil. Deci, de fapt, daca noi 2 nu se schimbam comportamentul in cele 3 saptamani, noi nu ne vom mai cunoaste niciodata.
Si ca sa intelegi ideea paragrafelor anterioare, iti zic ca sunt legate. Deci daca doi oameni traiesc subconstient conditionati de ceva anume, linia lor de puzzle se schimba pentru totdeauna si exista sansa sa nu se mai gaseasca. Sau bazandu-se ca exista destui oameni in lumea asta, exista sansa sa ia in masina lor batranica sau prietenul si sa piarda dragostea vietii. Si toate asta bazandu-ne pe matematica si probabilitati?
Blondis a trecut partial prin ce trec eu. Exista sansa ca anul viitor sa traiasca mai multe dintre noi experiente asemanatoare. Eu plec 1 an. Fetele mele s-ar putea sa-si gaseasca si ele o ruta ocolitoare macar de 1 an prin alte meleaguri. Numai ca sincer, nu vreau sa traim conditionate de faptul ca plecam. Vreau sa fim noi nebune, nebune, sa traim clipa, sa fim NOI. Stiu ca Blondis a zis ca traim conditionati de sentimente, dar am gasit o scapare: nu putem trai conditionati de sentimente impulsiv, visand continuu ca exista pentru fiecare o poveste fericita de dragoste?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Sunt de acord cu multe din ideile pe care le-ai exprimat, insa intrebarea mea este de unde stim ca acea persoana e cu adevarat dragostea vietii noastre? De unde stim ca nu suntem orbiti doar de sentimentele puternice din prezent si nu mai luam in considerare nimic altceva? Da, poate ca gandind asa vom pierde aceasta dragoste, poate chiar era marea dragoste, insa sincer ma indoiesc de asta. Orice relatie ne schimba, nu numai prima, si e normal ca pe parcurs sa ajungem sa cautam altceva in persoana pe care ne-o dorim alaturi.Poate ca asta e adevaratul scop al relatiilor, sa ne ajute ca atunci cand persoana potrivita intra in viata noastra sa stim din prima ca ea este "the one" fara sa mai avem nici un moment de ezitare, fara sa mai trebuiasca sa ne punem nici o intrebare. Citeam de curand undeva urmatoarea presupunere: oamenii intra in viata noastra cu un scop, ei sunt meniti sa ne influenteze evolutia noastra ca persoana intr-un anumit sens, iar in momentul in care misiunea lor in viata noastra ia sfarsit ei vor disparea. Vor fi persoane care vor fi in viata noastra o luna, un an, toata viata. Daca persoana respectiva este cu adevarat marea noastra dragoste nu cred ca va disparea din viata noastra asa usor, doar din cauza unei alegeri de moment, sau a circumstantelor in care ne aflam.
RăspundețiȘtergereBlondis