Fetele si orasul

Visare - partea a 4a

2010-05-30T19:33:00.005+03:00

Situatia e putin diferita: m-am schimbat eu. Motivul pentru care nu am scris de ceva vreme este ca eu, scriitoarea gandurilor noastre, trec printr-un moment care a inceput sa ma schimbe. Si imi este greu sa astern cuvintele in scris. Dar sa incepem cu inceputul.

Avem tendinta de a ne agata de anumite persoane sau situatii, pentru ca ne este confortabil sau pentru ca avem impresia ca asa ar trebui sa se intample. Eu am tendinta sa fac acest lucru atunci cand simt ca n-am dat tot ce puteam si ca mai este ceva neconsumat. Ideea acestui paragraf a luat nastere cand vorbeam cu un foarte bun prieten despre relatii si am incercat sa-i explic teoria mea: sa presupunem ca fiecare om este ca o piesa de puzzle. In prima ta relatie, te vei potrivi aproape perfect cu o alta persoana. Dar in urma acelei relatii, o parte din tine se va rupe sau se va schimba. Deci liniile tale de piese de puzzle sunt schimbate pentru totdeauna; ceea ce inseamna ca urmatoarea persoana cu care te vei cupla nu va fi ceea ce cauti tu (in adancul sufletului tau inca vrei o persoana care sa se potriveasca cu primele tale linii de puzzle, desi "fizic" pare ca esti schimbat). Titlul este visare si vorbeam de relatii, pentru ca eu una nu sunt de acord cu renuntarea la un posibil om in viata ta, bazandu-te pe faptul ca exista si alte persoane cu care te-ai potrivi, caci suntem miliarde pe pamantul asta.

Apoi ideea mi s-a dezvoltat mai departe din cauza povestii urmatoare: cica ai o masina; ploua torential si treci pe langa o statie de autobuz. In statie: o batranica, un prieten foarte drag care te-a ajutat si el la nevoie, dragostea vietii tale. Dar tu ai doar un loc in masina. Pe cine iei in masina? Ideea este sa crezi in vise, sa crezi ca se poate, sa gandesti lateral, sa stii sa vezi mai departe de aparente. Raspunsul? Ii dai prietenului tau bun sa conduca masina, ca doar ai incredere in el, si sa o duca pe batranica acasa si tu astepti in statie cu dragostea vietii tale autobuzul. Mereu exista o solutie, trebuie doar sa vrei si sa crezi cu adevarat.

Acum... de ce e situatia diferita si de ce mi-e mie greu sa scriu la fel? Aici ajungem la o alta dezvoltare a ideii de mai devreme. N-as fi vrut sa povestesc o situatie personala, dar mi-e greu sa explic. Ii spuneam lui Alek ca de fapt nu ma cunoaste cu adevarat, cum nu-l cunosc nici eu. Si mi-am dat seama ca de fapt trebuia sa zic altceva. Mereu suntem conditionati de ceea ce ni se intampla, doar ca la mine este o situatie diferita. Eu, de fapt, ma comport conditionata de faptul ca plec. El ma cunoaste acum pe mine, tipa extrem de in garda, care face lucrurile cu mare grija, precaut, nu impulsiv si nebun. Pentru ca stiu ca plec si fara sa vreau mi-am schimbat eu comportamentul. Si apoi, cand ma voi intoarce nu voi mai fi eu. Niciodata eu, pentru ca experienta ma va schimba teribil. Deci, de fapt, daca noi 2 nu se schimbam comportamentul in cele 3 saptamani, noi nu ne vom mai cunoaste niciodata.

Si ca sa intelegi ideea paragrafelor anterioare, iti zic ca sunt legate. Deci daca doi oameni traiesc subconstient conditionati de ceva anume, linia lor de puzzle se schimba pentru totdeauna si exista sansa sa nu se mai gaseasca. Sau bazandu-se ca exista destui oameni in lumea asta, exista sansa sa ia in masina lor batranica sau prietenul si sa piarda dragostea vietii. Si toate asta bazandu-ne pe matematica si probabilitati?

Blondis a trecut partial prin ce trec eu. Exista sansa ca anul viitor sa traiasca mai multe dintre noi experiente asemanatoare. Eu plec 1 an. Fetele mele s-ar putea sa-si gaseasca si ele o ruta ocolitoare macar de 1 an prin alte meleaguri. Numai ca sincer, nu vreau sa traim conditionate de faptul ca plecam. Vreau sa fim noi nebune, nebune, sa traim clipa, sa fim NOI. Stiu ca Blondis a zis ca traim conditionati de sentimente, dar am gasit o scapare: nu putem trai conditionati de sentimente impulsiv, visand continuu ca exista pentru fiecare o poveste fericita de dragoste?

Sentimente si nu impulsivitate

2010-05-09T23:43:00.007+03:00

In general, relatiile sunt construite in timp, dupa multe lucruri experimentate sau traite impreuna sau sunt construite de oameni pentru ca simt ceva. La baza sentimentelor, stiintific vorbind, cica stau reactii chimice. Deci la modul pragmatic vorbind, asta inseamna ca ti-ai putea controla sentimentele, daca ai controla respectivele reactii chimice.

Parerea mea ar fi ca un mic procent din sentimente poate fi controlat de noi. Unele relatii sunt construite strict pe un impuls de un moment, o traire, pe cand altele sunt construite intr-o perioada putin mai indelungata. Amandoua situatiile pot fi influentate de noi. Fie ca decizi sa-ti ignori impulsul, fie ca nu crezi in acel impuls, fie ca nu ai timp sa construiesti, tu influentezi potentiala relatie. Pentru ca atitudinea ta, poate influenta daca relatia sa inceapa sau nu.

Eu mereu am sustinut sus si tare ca in orice din jurul nostru exista matematica. Si tot ce ne inconjoara poate fi limitat la extrem intr-o simpla formula. Si orice formula isi are variabilele ei. Spre exemplu, intr-o relatie, o variabila poate fi chiar atitudinea partenerilor implicati in acea posibila legatura. Alte variabile pot fi timpul, distanta si muuuulte muuulte altele. Daca ideea mea este adevarata, atunci noi putem influenta sentimentele.

Si totusi, astazi mi s-a argumentat de Alek ca acest lucru nu este adevarat. Parerea lui era ca sentimentele nu pot fi controlate; poti controla un pic situatiile cand iti arati sentimentele, dar ceea ce simti nu poate fi schimbat. Apoi a venit Blondis care mi-a spus ca ideea blogului nostru si convingerea mea ca actionez doar pe impulsul momentului este eronata. Parerea ei era ca eu actionez foarte mult bazandu-ma pe sentimente, pe ceea ce simt intr-un moment si cum simt omul cu care vorbesc. Si acest lucru este valabil pentru toata lumea.

Toate asta ma fac sa ma intreb daca e mai bine sa actionezi pe impulsuri de moment sau bazandu-te pe sentimente? Oare cand noi suntem siguri ca suntem rationali, maturi, cu capul pe umeri si luam decizii "inteligente", chiar suntem obiectivi si reusim sa ignoram complet sentimentele? Sau de fapt toate deciziile noastre, formule matematice, au printre variabile si sentimentele? Si mai presus de atat, de unde stim sigur ca un impuls de moment sau ceva construit in graba, este durabil si frumos? Sau ca ceva bazat pe sentimente este ceva care nu ne va rani sau care ne va face fericiti?

Can you ask me out/for my phone number?... NOW?

2010-05-03T22:02:00.008+03:00

In ultima vreme am intalnit in jurul nostru doar baieti care nu avanseaza deloc in avansuri :) , ci se opresc la un anumit punct. Fie ca e din timiditate, fie ca ii speriem, fie ca nu vor, desi dau impresia, fie din teama etc.

Acasa, in Bucuresti, stiu minim 2 exemple. Sa detaliez: i-am facut cunostinta unei o prietene de-ale mele cu un amic mai vechi; s-au placut, au vorbit, au ras, au privit rasaritul de soare din Vama, a condus-o la masina si... atat. S-a oprit acolo; nici macar nu i-a cerut numarul de telefon. Al doilea exemplu, ceva mai personal, am vorbit destul de mult cu un tip in ultima vreme si am ajuns sa-l cunosc putin mai bine. Ba chiar, la ultimele intalniri, am avut impresia ca a inceput si el sa ma observe, desi nu ma asteptam la asa ceva. Dar desi speram ca o sa il vad sau o sa vorbesc cu el dupa/in week-end-ul de 1 mai, nu s-a intamplat asa. S-a oprit acolo.

In mini vacanta de 1 mai, ne-am dus in Vama Veche. Fetele nebune vroiau distractie. Si cum nu vroiam baietei in jurul nostru, dupa multe raspunsuri la intrebari de genul: cat e radical din 2, ai uniforma si/sau ai motor, logic ca am ajuns sa si interactionam cu unii dintre ei. Dar am dat peste acelasi lucru: stateam de vorba, radeam, ne tineam de mana in multime sau faceam glume inteligente si finute, si atat. Desi stateau doar langa noi, nu plecau si incepeau tot felul de conversatii, nu cereau numarul de telefon, nu ne sarutau sau nu faceau ceva in acest sens.

Spre sfarsitul vacantei, vorbeam cu Eddie, prietenul Adei, despre baietii timizi si despre cum ar trebui sa se comporte fetele in jurul lor. Daca suntem infipte, ii speriem, daca suntem timide, nu se intampla nimic... Si totusi uneori, ne ajuta comportamentul lor mai ciudatel sa ne dam seama ce vrem noi cu adevarat. Eu, spre exemplu, mi-am dat seama ca imi doream sa-l fi intalnit in Vama. Ceea ce ar trebui sa insemne ceva.

Gandhi a zis: "whatever you do in life will be insignificant but it is very important that you do it". Unii plecam curand si nu vrem sa ramanem cu lucruri neclarificate, unii sunt plecati si au nevoie de suportul nostru, unii vor sa-si revina sentimental, dar nu se deschid suficient, unii vor sa incerce o relatie, dar sunt prea timizi pentru a marturisi acest lucru. Exista milioane de probleme, de obstacole sau de lucruri neclarificate/nestiute. Oare solutia la ele este sa ne jucam in continuare cu ele, pentru ca avem o viata intreaga in fata noastra?

PS: eu plec in 6 saptamani. Nu vreau pe nimeni care sa ma astepte 1 an, nu vreau sa ma indragostesc, nu vreau o relatie matura, vreau doar sa traiesc. Si daca asta inseamna ca ma vad cu el mai des in aceste 6 saptamani sau ca ajungem sa facem cine stie ce, nu-mi pasa. Vreau sa traiesc clipa ASTA care nu se va mai intoarce niciodata, nu sa astept 1 an pana ma intorc ca sa traiesc clipa cu 1 an intarziere. De ce sa-mi fie frica? De ce ti-e frica?

Visare - partea a 3a

2010-03-31T23:43:00.003+03:00

Nu stiu ce am, dar parca plutesc. Mintea mea zboara, atat de departe... e prima oara in viata mea cand nu gandesc nimic. Sunt aici, sunt nicaieri. Sunt langa tine, dar de fapt am fost langa el. Care el? Nimeni.

Am chef de adrenalina aia de moment... n-ai vrea sa mergem pana la mare, sa stau si eu sa ma uit la mare sau sa invat sa zbor sau sa ma pierd cu orele? De fapt iar visez probabil. Ce-as bea o cafea de 1 leu pe plaja sau ce-as fugi cu masina pana in Bulgaria, doar asa... de plictiseala.

Vreau camera aia de hotel/apartament, cu vedere la bulevard, sa vad luminile care ma fascineaza, sa ma pierd cu orele in peisaj si visare, si-apoi sa vina sa ma fure sa facem nu stiu ce nebunie...

Mergi cu mine acum departe, oriunde vrem, doar asa? Suna-ma! Hai! :)

Mi-e mintea aici, dar parca departe. Cat visam acum adineauri si cat de seaca sunt acum. Asa am obosit de la jocurile mintii. Am analizat azi cu mama: primii ani de casnicie sunt faini cu un om nebun langa tine, dar cu timpul va calmati. Si-atunci de ce ma chinui sa-l prind pe el nebun?

Nota de plata

2010-03-31T23:07:00.008+03:00

Mi-am dat seama ca nu am acoperit un subiect destul de interesant... cine achita nota de plata si ce inseamna. Stiu ca s-au scris tone de articole pe tema asta, dar nu cred ca avem parerea special adaptata pentru Bucuresti. Pentru ca atunci cand esti aici, parca lucrurile sunt tratate altfel.

Unele persoane prefera sa plateasca "fiecare ce-a consumat". Altele spun ca este normal sa plateasca baiatul. Sunt fete care se incapataneaza sa-si demonstreze "taria" prin faptul ca niciodata iubitul lor nu achita integral nota de plata. Sunt persoane care considera ca daca baiatul achita, atunci este o intalnire "personala" (cuvantul din engleza ar fi "date"); daca achita fiecare ce-a consumat, atunci este o intalnire profesionala. Desi exista inclusiv exemple personale care sustin ca dupa ce s-a achitat separat la prima intalnire, a urmat o relatie lunga si frumoasa, in care doar el a platit :)

Lucrez intr-un domeniu (sa zic asa) unde am fost obisnuita (ca sa nu zic crescuta in spiritul acesta) ca nota de plata sa fie achitata de persoana cu care ma intalnesc. Poate din cauza "domeniului" sau poate si pentru ca sunt fata. Si totusi in seara asta, dupa ce mi s-a subliniat destul de atent cat de profesionala este intalnirea, am achitat fiecare partea lui. Desi pana acum acest lucru nu s-a intamplat, ba chiar au existat situatii in care persoana in cauza m-a flatat achitand o nota de plata mult mai mare, pe principiul "domeniului" in care lucrez. Aaa... si nu e o chestiune financiara, ca a avut grija sa-mi sublinieze ca nu o duce rau cu banii anul asta, in ciuda crizei financiare de care se plange toata lumea.

Ma rog, nu critic, vreau doar sa analizez un gest aparent nesemnificativ, dar care m-a indreptat cu gandul catre un singur lucru. Cine acopera nota de plata, caci aceasta este o situatie noua, si ce inseamna modul de achitare: nu mai analizezi daca este o intalnire pentru ca el acopera nota, ci... ce? Cand ne-am intalnit profesional se achita nota integral, cand este o intalnire nu? E invers decat o situatie normala? Si de fapt, ce inseamna o situatie normala atunci cand se achita nota - achita el integral, se achita separat, ce?

Total

2010-03-29T22:41:00.003+03:00

N-am visat. Si aparent desi ma chinui din rasputeri sa fiu lucida, sa nu analizez, sa nu ma implic, sa merg cu valul, sa fiu egoista, sa fac ce vreau... nu-mi iese.

Azi dimineata aveam cea mai tare senzatie din lume. Simteam ca am cucerit Everestul. Ma simteam excelent - satisfacuta, nebuna, doritoare de aventuri, in stare de orice, ma simteam eu bine cu mine. Nu asteptam nimic, nu vroiam ceva anume, aveam tot ce imi putea dori, facusem tot ce imi dorisem, eram super bine. Si credeam ca am reusit sa rezolv un alt mare mister: nu e adevarat ca fetele nu pot face sex fara implicari sentimentale, ci baietii nu stiu sa interpreteze semnele.

Fetele pot face sex fara implicari emotionale foarte usor. Faptul ca iti cere si o a 2a, nu inseamna ca s-a indragostit de tine, ci doar ca-i place foarte mult sexul cu tine. S-ar putea chiar ca nici macar sa nu te placa pe tine personal, ci doar actul in sine cu tine. Nu este neaparat adevarat pentru toate cazurile, la fel cum se spune ca si baietii se pot indragosti dupa o singura partida de sex.

Povestea merge prea in spate si prea asemanator cu ceea ce mi s-a intamplat in trecut. Acum cateva luni, dupa cum am si scris aici, mi-am dat seama ca se pierduse tot. Privirea nu mai era acolo. Noi nu mai eram. Si acela a fost momentul in care neoficial am trecut peste. Eram atat de impacata cu ideea... Si intr-o singura saptamana s-a schimbat tot, fara sa pot controla nimic. Dupa o atitudine de barbat (in sfarsit), cand simteam ca ma iau fiori cand il aud atat de impunator si sigur pe el, a dat-o in atitudine de... te plac. Iar azi, cand eram atat de fericita ca nu insemnase nimic pentru mine, a dat cu bata in balta.

Sunt semne pe care nu stiu cum sa le mai interpretez sau daca sa le mai interpretez. TU... tre sa te loveasca trenul in cap ca sa-ti dai seama? Ce e atat de greu sa intelegi ca plec peste 3 luni si ca nu vreau complicatii? Si mai si intreaba senin: "ce complicatii?" Era atat de greu sa stai cu mine in situatia actuala si sa nu-mi pomenesti de alta? Cat timp sunt langa tine, EU sunt langa tine! Pana plec, nu ma intereseaza... vreau sa fiu egoista... merit!

Apoi am avut revelatia suprema :) Mereu mereu ne inchipuim ca o sa-i loveasca si o sa-si dea seama pana nu e prea tarziu ca locul lui e langa tine. Si mereu ne inchipuim acest lucru pentru ca asa am fost obisnuite. Mereu se intoarce - filme, povesti, carti, povestea unei prietene d-ale unei prietene. Niciodata in viata noastra. Mereu mi-am dorit ca Ace sa-si dea seama dupa 5 ani (cum a si promis) si sa vina sa ma "salveze". Acum m-am surprins ca as fi sperat sa faca la fel Freddie. Si de fapt nu speram pentru ca imi doream, ci pentru ca asa am fost obisnuita si crescuta. Bullshit... Freddie e prea cu mintea in alta parte sa-si dea seamna ca semnele exista pentru ca ne potrivim.

Azi n-am intrebare, n-am o dilema... azi sunt obosita si vreau sa revin la starea de acum o saptamana in care imi pasa de mine. Chiar as vrea ca cei 2 tipi din viata mea momentan sa renunte la a fi egoisti si sa inceapa sa le pase de mine, pentru ca merit!

Oare am visat?

2010-03-26T19:09:00.005+02:00

Dupa 3 luni nebune nebune, in care aparent cica am respins vreo 3 baieti, in ultima saptamana toate nebuniile s-au schimbat. Aparent. Nu vreau sa-i iau pe rand, pentru ca important este ceea ce s-a intamplat cu mine in acest timp.

M-am suparat pe el, rau de tot, m-a deranjat ceva si cum sunt foarte principiala, am taiat orice legatura cu el. Dar cat timp nu am vorbit cu el, mi-am dat seama ca mintea mea zbura la el. Ceea ce era ciudat, pentru ca nu ma asteptam sa imi pese. Tresaream la o anumita culoare de tricou, la o anumita culoare si forma de masina si mai ales tresaream cand ii pomenea lumea din jurul meu numele sau imi cereau parerea despre el. Nu ma asteptam sa-mi pese. Si aparent sunt cica cucerita. Si totusi principiile mele, interpretand comportamentul lui si scuzele pe care le-a folosit pana acum, ma imping spre a nu-mi pasa.

Cat despre Freddie... caci da, se pare ca dupa o perioada de nervi si suparare si multe altele, a inceput sa vorbim iar normal... de 4 nopti dormim in acelasi pat. Eu ma comportam ca si cum dorm cu o perna mai mare in pat. Dar aseara... am adormit, foarte normal, fara nici un semn si... in miezul noptii, m-am miscat, s-a trezit si a inceput sa ma sarute. Sau nu? Visam...? oare chiar e posibil sa visezi ceva care pare atat de real? Am incercat sa ma agat de dovezi ca (nu) s-a intamplat, dar nu am gasit. Mi se tot demonstreaza ca exista ceva intre noi, ceva care nu poate fi explicat verbal. Vrea foc la tigara, nu gaseste, apar eu in fata lui si... gata. Am nevoie de ceva anume si apare el in fata mea si se rezolva. Daca vorbeste, uneori numai eu il aud.

Ce sa mai zic ca saptamana asta si-a facut Ace profil de facebook. Si chestia asta m-a dat peste cap atat de tare... sa-i vad poza, sa-i vad fata... mai ales ca nu am vorbit cu el de peste 8 luni. Dar uimitor, m-am calmat extrem de repede dupa 30 minute, adormind in bratele lui Freddie. Stiu ca suna fucked up, dar nu are nici o legatura. Doar mi-am dat seama ca mi-e dor de Ace si ca ce-a fost a fost candva, a fost superb din punctul meu de vedere si ca... sper ca e mandru de mine ca am fost acceptata sa plec pe o pozitie tare intr-o alta tara.

Eu nu stiu ce simt. Eu nu stiu ce vreau. Stiu ca plec in 3 luni si chestia asta ma panicheaza enorm, mai ales sentimental. N-am chef de complicatii, ajuta-ma sa fie totul bine pentru mine. Mai ales ca in ultima vreme am impresia ca toti baietii din viata mea, isi joaca cartile ca se le fie lor bine. Oare chiar merit eu sa fiti voi egoisti? Ce am facut eu ca sa merit sa va fie voua bine si mie sa-mi fie complicat?

Si totusi, singura intrebare care imi vine in cap, valabila pentru toate lucrurile/situatiile din viata mea este: de ce imi pasa? (ajutati-ma cu raspunsurile voastre la aceasta intrebare)

Salvarea ?

2010-03-08T22:57:00.004+02:00

Azi a fost o zi interesanta... am avut impresia constanta, in ultimele 24 de ore, ca parca cineva vrea sa-mi transmita ceva.

Primul lucru pe lista este cartea de care m-am apucat azi - a 4a, pentru ca eu ador sa citesc mai multe carti in acelasi timp, fiecare reprezentand alt gen. Si aceasta carte, este una de duzina, am cumparat-o intamplator sambata, din dorinta arzatoare de a-mi satisface nevoia de dragoste :) Autoarea ne pune sa alergam dupa Alice, o tanara care parca are parte numai de ghinioane (amuzante rau toate situatiile alea nefericite), dar care este parca salvata intamplator de o veche prietena. Imi place cartea pentru ca in sfarsit iti ofera o farama de speranta ca exista si "salvari", exista acel Patrick care sa observe la personajul principal esenta si care sa plece pe urmele ei...

Patrick era fascinat. Nu mai vazuse niciodata un comportament atat de natural la o femeie. Nu mai vazuse nici o persoana atat de reala. Buclele alea negre si neglijente, obrajii imbujorati. Pus si simplu nu-si putea lua ochii de la ea. Se mandrea cu gustul sau foarte rafinat in materie de femei, numai ca tipa asta nu se ridica la un asemenea nivel. Era un ponei de balta cu coama stufoasa intr-un grajd plin cu cai de rasa. Si-atunci de ce se mai uita la ea?

Al doilea lucru de pe lista a fost cursul la care am asistat astazi la "Managementul cunoasterii" - unde incerca proful sa ne explice ca toate deciziile noastre sunt bazate pe emotii si nu pe ratiuni. Iar eu o matematiciana convinsa, incercam din rasputeri sa-i combat ideile... macar in mintea mea :) Si cica toate deciziile noastre sunt luate dupa primele 2 secunde, cand decidem care ne sunt emotiile. Un alt exemplu oferit de el era "cum recunosti pe cineva cand te intalnesti pe strada?", caci se pare ca nu exista o formula matematica in spate care sa demonstreze ca este folosita de oameni atunci cand ne recunoastem pe strada. Si totusi nu exista niste variabile, constante din capul nostru pe care le inlocuim cand vedem pe cineva si care ne genereaza fata cuiva?

Nu vreau sa accept ca tot ce facem este bazat pe emotii mereu si nu pe ratiune. Viata mea din ultimii ani s-a bazat strict pe ratiune. Teoretic :) Daca practic, noi ne bazam mereu pe emotii si toate deciziile sunt luate, de fapt, dupa doar acele 2 prime secunde? Daca asta ar fi adevarat, inseamna ca toata viata noastra este o minciuna, pentru ca multe lucruri sunt doar complicatiile in care ne bagam singuri atunci cand fugim de responsabilitatea unei decizii... inseamna ca ar trebui sa-i urli deja in fata "tampi, ma scoti draqului la o cafea anul asta?" :) sau din contra ei ar trebui sa fie mai categorici cu noi: "fetito, ne futem sau ne cantarim?" ori "opreste-te ca ma disperi" ori "sincer, m-am indragostit"...

Am senzatia tot mai des, ca trebuie sa-mi inchid toate conturile inainte sa plec. Ceea ce suna urat, dar am senzatia ca asta tre sa fac. Dar daca toate deciziile noastre sunt bazate pe emotii si deciziile sunt luate dupa primele 2 secunde, dupa ce emotia este instalata in suflet, inseamna ca deciziile au fost luate, cartile au fost jucate si conturile sunt deja reglate. Doar ca nu am comunicat deciziile, cartile si conturile... pentru ca nu imi cunosc emotiile.

Ca sa fim salvati, trebuie sa ne cunoastem deciziile.
Ca sa ne stim deciziile, trebuie sa ne cunoastem emotiile.
Si ca sa ne acceptam emotiile, avem nevoie de... noi insine? sau avem nevoie ca cealalta persoana sa ne accepte? Sau de fapt nu ne acceptam niciodata unii pe altii pentru ca nu e la fel de bun ca primul/prima? Sau de fapt nu ne salvam pentru ca suntem o specie egoista?

Ipocrizie

2010-03-04T22:29:00.005+02:00

Nu stiu daca incep sa fiu mai atenta la ce se intampla in jurul meu pentru ca plec in mai putin de 14 saptamani sau pentru ca sunt singura de mai multa vreme...

Saptamana asta m-am tot lovit de oameni rai, ipocriti sau aroganti, mi-am dat seama ca toti suntem atenti doar la lucruri superficiale, nu la lucrurile care sunt cu adevarat importante. De cate ori nu ti-a fugit privirea la unghiile persoanei cu care stai de vorba? Sau de cate ori nu te-a enervat ca o fata nu era machiata intr-un fel anume? Sau de cate ori nu te-a enervat noua tunsoare a iubitului? De cate ori nu ai observat ca... "hmmm... are urechile ciudate din pozitia asta"?

Ce conteaza? Toate astea si multe altele sunt superficiale, nu conteaza sau se pot schimba prin feedback. Ce conteaza toate astea? Nu conteaza mai mult cum este omul ala in interior, cum ii arata sufletul, care ii este personalitatea, cum gandeste? Si apoi mai si acuzam ca se uita unii oameni doar la acele lucruri superficiale. Toti facem asa. Mai devreme sau mai tarziu, observam chestiile superficiale si le comentam. Cu ce drept si de ce?

Mi se pare mult mai pertinent sa te deranjeze cum te trateaza omul ala. De exemplu, sa-ti dea impresia ca ii place de tine (macar ca prieten/a) si cand ii sunt prietenii in preajma sa te ignore sau sa te trateze ca si cum n-ai fi deloc important/a. Sau de exemplu, sa iti dea impresia ca ii pasa de tine, dar sa te ignore 2 ore.

Suntem ipocriti, ignoranti sau rai, fara sa ne dam seama. Si nu vreau sa fiu rea, mai ales in situatia de fata. Nu merita sa ne consumam cu lucruri superficiale... adora omul de langa tine, pentru ca gandeste asa la varsta lui, pentru ca este inteligent, pentru ca te face sa razi, pentru ca stie sa-ti raspunda cu mistouri, pentru ca te intelege, pentru...stii tu mai bine pentru ce.

Serios, mai am 14 saptamani de stat aici si o sa-mi fie dor de a comenta fetele, baietii si viata din Bucuresti/Romania. De ce sa le umplu cu oameni rai, ignoranti, ipociziti sau mai stiu eu cum?

PS: aaa... am mai primit saptamana asta o remarca teribila: "mai bine ca te-ai suparat pe el, oricum nu va potriveati"... de unde stii mey ca nu ne potriveam? Tot superficial examinezi problema... nu poti spune ca 2 persoane nu sunt compatibile pana nu-i cunosti pe amandoi foarte bine din punct de vedere intelectual/mental...

Protectie

2010-02-20T20:27:00.006+02:00

Pentru ca oamenii sunt fragili... si mai ales pentru ca in ultimele zile, toate 5 am fost fragile si am fi avut nevoie de protectie. Din pacate, n-a fost vreun "rasarit" care sa faca asta. Dar din fericire, am fost noi 5 alaturi una de alta. Si asta e un post dificil, pentru ca noi trecem prin momente nitel cam dificile...

Mira trece printr-o perioada mai dificila, pentru ca se chinuie sa-si gaseasca baiatu'. Din pacate, ori le gaseste ea prea repede defectele, ori nu se lipesc de ea cei pe care ii vrea. Si a inceput sa-si ridice semne de intrebare. Ceea ce e logic, daca stai sa te gandesti. Si aici cred ca seamana cu mine... kidu si Mira nu reusesc sa-si gaseasca baietii :) Ori sunt imaturi, ori sunt prosti, ori sunt prea timizi, ori nu ne plac (noua sau ei pe noi)... mereu ceva ce "strica" :) Si ca sa fiu in tema cu subiectul postului...de ce sa nu gasim si noi doua doi baieti draguti? Daca intrebi lumea din jurul nostru, o sa-ti spuna ca merita sa gasim... Si Deda se afla intr-o situatie asemanatoare: dupa o perioada in care nu avea chef de vreunul, a revenit in joc full-power...a iesit iar cu diferiti la sucuri etc, dar...niciunul nu se lipeste de ea.

Blondis trece printr-o perioada dificila cu al ei... ne-am ferit sa interpretam, dar sincer semnele/comportamentul lui distant denota ca lucrurile nu sunt tocmai ok. Si Blondis trebuie protejata...dupa ce ca e si la sute de km departare de noi si se chinuie sa vina des in tara, atunci cand ajunge in tara se loveste de tot felul de probleme marute ce o macina... nu merita!

Ada a stat foarte mult in ultima vreme cu al ei. Si sunt dulci rau si ne bucura teribil s-o vedem atat de fericita. Doar ca ea spune ca desi este foarte bine si se simte super ok, vrea sa petreaca timp si cu ea :)

Uneori ai nevoie de el sa te protejeze, alteori il protejezi tu pe el. Uneori trebuie sa te protejezi de el, alteori simti ca poti face orice si ca n-ai nevoie de protectie. Evenimentele din ultima perioada mi-au dat mult de gandit... apreciaza ce ai, nu te juca cu sentimentele, apreciaza fiecare clipa, fiecare persoana, fiecare lucru din viata ta... s-ar putea ca intr-o secunda sa nu mai fie langa tine, s-ar putea sa nu le mai ai vreodata... si timpul nu-l poti da inapoi. NICIODATA ! Protejeaza-te pe tine si fa doar ceea ce vrei cu adevarat, dar fa! Momentul asta nu se mai intoarce niciodata... esti sigur/a ca merita sa petreci timpul facand ceea ce faci acum, trecand prin ceea ce treci?

Blank

2010-01-10T21:56:00.004+02:00

Pentru ca astazi mi s-a tot bagat acest cuvant pe gat. Pentru ca astazi am decis sa scriu un post personal pe blog, nu unul la care se raporteaza fetele mele neaparat. Pentru ca astazi mi s-a intamplat dupa mult timp sa mi se inchida gura sau sa am o semi "futere" intelectuala cu un tip. Pentru ca azi m-a deranjat ca cineva isi permite sa face jocuri de training/coaching pe mine... Pentru ca sunt blank acum si nu stiu ce sa zic.

Sincer ma asteptam sa ma intorc acasa astazi, dupa zile pline de evenimente in care sa am ce scrie. Pentru ca speram ca voi vorbi cu fetele mele si voi gasi inca un subiect interesant de dezbatut. Dar azi... e bine acum nu am nimic in cap. Adica am, dar nu o pot scrie.

Asadar, pentru ca sunt puzzled si pentru ca nu stiu ce sa spun absolut deloc, acesta este un post despre... nimic :) Cred... (doar daca nu interpreteaza cineva anume intr-un anumit fel...)

PS: Astazi am descoperit ca eu nu imi pot face scenarii in cap. Si nu prea imi setez asteptari. Eu nu ma vad langa un tip sau nu ma vad in pat cu el, nu pentru ca n-as vrea, ci pentru ca mintea mea se blocheaza... din speriat sa nu mi-o iau iar... In schimb, cred ca sufar de post-scenarism... ca sa zic asa. Analizez prea mult ce-am facut, dupa ce evenimentele s-au intamplat. Si imi fac mustrari de constiinta sau nu. Dar nu ma pot opri din analizat post-evenimente.

Baietii...

2010-01-08T18:37:00.006+02:00

Cica o data cu varsta vine maturitatea... sau se mai destupa lumea la cap. Dar se pare ca o data cu varsta multi "baieti" (am zis eu ca nu sunt demni de "barbati") nu se schimba deloc, raman la acelasi reguli pe care le-am tot blestemat anul trecut si se "joaca" la fel de urat ca si specimenele mai tinere...

Toata saptamana mi-a stat cu ideea de "varsta", diferente de varsta intr-o relatie etc. Luni am sperat ca sunt mai "altfel" daca sunt nitel mai mari in varsta - eram plina de speranta si incredere. Marti am primit cea mai tare intrebare: "daca o sa vrea copii, pentru ca are o varsta...?" - moment in care m-am panicat. Miercuri mama s-a gasit comentand prin casa ca i-ar placea la nebunie sa-i aduc pe cineva mai mare (maxim 10 ani), pentru ca o sa fie cu capul mai pe umeri - ceea ce m-a lasat paf, iar azi, cand eram plina de speranta si tineam de regula "ai incredere in tine, inainte de ceilalti", ne zice Mira de ceea ce i s-a intamplat ei cu ultima "achizitie".

Ceea ce am aflat de la Mira mi-a schimbat toate conceptiile: nu conteaza varsta. Se comporta la fel de copilareste. Si mi-am dat seama ca eu toata saptamana m-am concentrat pe un aspect mult prea putin important: varsta. De fapt trebuia sa analizez in continuare comportamentul baietilor. Un prieten foarte bun imi spune ca inseala oricand prinde ocazia, pentru ca... arata bine fetele. Altul se poarta extrem de imatur si ocoleste posibilele fete care i-ar fi bune de "intalnit" macar, fara un motiv solid in spate. Iar asta (ca altfel nu-i pot spune) al Mirei ii spune ca nu s-a mai vazut cu ea in vara, pentru ca era ea prea insistenta sau prea dura.

Sincer, sunteti nebuni? Suntem disperate, insistente sau dure tot din cauza voastra! Undeva in cursul propriei istorii, fiecare fata a fost macar o data ranita. Grav! Ori ne-ati inselat, ori ni s-a reprosat ca suntem prea insistente, ori ca nu ne pasa, ori ca nu ne aratam sentimentele prea des, ori ca suntem prea exate pe profesional, ori ca suntem prea dure etc!!! Din cauza voastra suntem asa! Daca ati avea rabdare si taria sa ne invitati la un suc, sa ne cunoasteti mai bine, sa stati sa construiti impreuna cu noi, poate ca ar fi sanse sa iasa relatiile!

Nu mi se pare corect sa stai pe margine si sa acuzi, fara sa-ti asumi o responsabilitate din proces. Orice am face e gresit, niciodata nu e bine sau mereu e loc de comentat... logic ca nu va fi niciodata bine sau perfect, dar v-ati gandit vreodata sa incercati sa imbunatatiti cumva "procesul"?

Crede si asteapta

2010-01-06T19:00:00.004+02:00

Se zice ca nu te vei implica intr-o relatie noua pana cand nu termini cu toate din trecut. Se spune ca atunci cand astepti cu nerabdare sa ai pe cineva, nu vei avea prea curand. Se spune ca te vei implica intr-o relatie noua atunci cand te astepti mai putin.

Si totusi... se spune, se spune bla bla bla... Cine spune? Cine spune? Si de unde stie acel cineva ca asa va fi si in cazul tau? Sau de ce trebuie sa fie asa? Si sincer, desi poate tindeam sa cred si eu aceste "se spune", nu mai cred. De peste 6 luni nu-mi pasa de nici un baiat in mod exceptional, am trecut peste toate fostele relatii si cu siguranta nu astept cu nici o nerabdare sa ma invite vreunul la vreun suc. Si ei bine, nici unul nu s-a lipit de mine in ultimele luni.

Pe de cealalta parte, este stresant cand esti singur o perioada de cateva luni si cand prietenii incep sa te cupleze, sa-ti aranjeze intalniri, sa-ti spuna zilnic "o sa cunosti si tu pe cineva curand... meriti". Te simti de parca ai dat anunt la matrimoniale la fiecare iesire cu prietenii: "hai mey... esti tanara, ai 23 de ani, studenta la master, experienta de munca, stii sa gatesti, arati bine, esti inteligenta..." Sau mai sunt acele situatii in care prietenii tai spera atat de mult ca vei avea o relatie, incat isi inchipuie la fiecare gest de-al persoanelor de sex opus facute in jurul tau ca vei incepe o relatie cu acea persoana.

Ce sa mai zic ca in ultima vreme mi se tot subliniaza "crede" si "asteapta". Dar mi se pare ca aceste actiuni sunt exagerate. Vorbeam aseara cu un prieten foarte drag: undeva in primele (maxim) 3 relatii, vei fi dezamagit/ranit etc, motiv pentru care pe viitor nu te vei mai deschide la fel de usor sau nu vei mai fi acelasi/aceeasi in urmatoarele relatii. Si tocmai din cauza experientelor anterioare, am invatat sa nu mai "credem" si sa nu mai "asteptam". Nu mai credem absolut deloc in dragoste, in inocenta, puritate etc... Si cu siguranta nu asteptam, pentru ca am fost invatate sa luptam foarte tare pentru ceea ce vrem.

Si totusi, se pare ca totul se rezuma la speranta. Speranta care moare ultima, pentru ca asa se spune. Cica. Sau pentru ca asa este de cand lumea. Dar oare de ce ne continuam viata bazandu-ne in continuare pe etichetele societatii sau pe ceea ce se spune? De ce nu schimbam ceea ce nu ne convine? Oare de fapt inca "credem" si "asteptam" ?

Legile lui...

2010-01-05T20:57:00.010+02:00

Uneori mi se pare ca exista cineva acolo sus care se distreaza pe seama noastra. Desi m-am obisnuit de ceva vreme cu aceste distractii, pot spune ca astazi m-a luat total prin surprindere.

M-am gatit sa ajung la munca azi, dupa niste zile super, si desi ma gateam, uitasem pentru ce. Nu o mai faceam ca sa-l impresionez pe Freddie si cu siguranta nici ca sa ma simt eu mai bine. Si nici nu-mi trecea prin minte ca eu ma gateam. De fapt ma simteam bine, ma simteam eu, ma simteam superba... Si cred ca stiu si cui ii datorez asta :)

Si imediat cum intru in sedinta, ceva mi-a oprit inima in loc. Mi-am dat seama ca nu-mi mai pasa de Freddie, ca am cu totul altceva (ce nici n-ar trebui sa am) in minte si... exact atunci Freddie marturiseste ca s-a despartit de "fosta". Cu o fractiune de secunda inainte mi-am dat seama ca daca eu am constientizat ca nu-mi mai pasa, cu siguranta el va marturisi ca e singur. Si asa a si fost... caci asa sunt legile...

Si imediat mi-am dat seama ca postul anterior este discutabil si ca poate am fost prea explicita... Astfel ca in cursul acestei zile au inceput sa ma sune toti prietenii sa-l comenteze. Ca e super misto, ca se bucura, ca e bine, ca... Dar de ce comentati o idee generala, o idee care s-ar aplica unor 5 fete care sunt prietene si care... uneori trecand prin lucruri comune, nasc niste idei de blog? Da, postul anterior este inspirat si din experienta mea, dar poate nu doar de acolo...

Legile sunt facute doar ca sa faca misto de tine, ca sa comenteze situatiile tampite sau ciudate, ca sa te puna in incurcatura sau ca sa le incalci. Dar viata bate filmul si pana la urma de ce sa-ti fie frica s-o inviti la un suc bazandu-te pe vreo diferenta de varsta, pe vreo experienta anterioara gresita sau mai putin buna sau pe faptul ca ai dat-o in bara cu ea inainte? Sau poti spune ca viata este ca un joc de poker: ti se dau 2 carti... tu decizi cum joci mana. Poate castigi cu o pereche de doiari, desi poate crezi ca n-ai avea sanse. Astazi nu am nici o intrebare, ci doar o constatare: daca nu joci mana pe care o ai, niciodata nu vei afla ce ai pierdut. Si cred ca a zis-o foarte bine Mark Twain:

"Twenty years from now you will be more disappointed by the things that you didn't do than by the ones you did do. So throw off the bowlines. Sail away from the safe harbor. Catch the trade winds in your sails. Explore. Dream. Discover."(Mark Twain)

Varsta

2010-01-04T21:37:00.002+02:00

Incepem sa ajungem la varsta la care in cercul nostru de prieteni se invart si baieti mai in varsta (cuvantul barbati mi se pare nepotrivit - sunt doar niste baieti nitel mai caliti prin ale vietii). Varsta care nu e mare, nu e nici mica, diferentele de varsta nu sunt atat de mari, dar lumea comenteaza. Si chiar noi comentam sau judecam, fara sa ne dam seama.

Faptul ca in cercul de prietenii ai persoane mai mari decat tine cu peste 5 ani e deja interpretabil. Daca ai si sari la stadiul de "relatie", deja... incep comentariile, fricile sau cine stie ce. Initial e ok; pare ca ambele parti au ce lua din respectiva "relatie" de prietenie. Si cand incep sa se converseze mai mult, cand lumea incepe sa observe vreo tensiune, atunci incep comentariile si intrebarile. Oare e bine? Oare el vrea sa fie cu mine? Dar de ce s-ar uita ea la unul ca mine? Si ce-ar zice lumea? Dar oare ne-am potrivi la personalitate? Oare n-o voi ingradi din vreo distractie a varstei? Oare ce-ar zice parintii? Si multe alte intrebari foarte foarte ciudate si fara sens.

Toata situatia este explicata de educatia pe care ai primit-o de la parinti. Cand erai mica, parintii condamnau foarte usor o relatie pe care o aveai cu o persoana cu o varsta mai mare decat a ta. Pentru ca erai mica si pentru ca atunci nu era ok. Din pacate, multi ramanem cu acele idei in cap si dupa, cand mai crestem in varsta si cand poate ar fi ok. Nu trebuie sa mentionez tonele de exemple de relatii reusite intre persoane cu o diferenta mai mare de 5 ani intre varstele lor.

Si totusi, indiferent asta, in continuare parca nu te poti bucura pana la capat de o relatie de genul asta, mai ales daca pleci de la asemenea prejudecati. Iti vine sa-i dai un sms sa-i zici ca intamplator la tine in casa s-a facut crema de zahar ars, ceea ce vroia si el in urma cu cateva ore. Dar iti dai seama ca se va interpreta si taci.

Sau o dai in celalalt tip de situatii: el tine minte ca vroiai sa mergi intr-un anumite bar si te invita acolo cu prima ocazie; sau ajungi acasa si el iti da un mesaj in care te intreaba o chestie banala, si dupa aceea la fiecare sonerie de mesaj speri ca e el. Si atunci iti dai seama ca e prea tarziu. Daca relatia nu s-a stricat deja sau nu s-a pierdut totul, acela e momentul in care ar trebui sa-i marturisesti totusi ca e o persoana cu care iti place sa stai de vorba mai mult :P

De ce sa tii cont de un lucru atat de superficial ca varsta intr-o relatie? Nu varsta face omul, ci experientele, actiunile, calitatile etc. Si indiferent ca stim asta, in momentul in care ne place de un el, ne intrebam automat: "cati ani are?"

Un an nou...

2010-01-03T20:54:00.007+02:00

Cand numaram la miezul noptii secundele pana la anul nou, am inchis ochii si am simtit cum se spulbera toate greselile si toate porcariile anului 2009. Si astazi, pentru ca ninge, simt cum se aseaza un strat nou, strat care va ajuta la noua fundatie.

Dupa un an plin de lucruri rele, urate, dureroase si... persoane cu intentii nu tocmai bune, mi-am dat seama ca nu apreciam fericirea care trebuia. Ajungem sa cautam fericirea in persoana iubita, ajungem sa o cautam intr-un singur loc, dupa care ne punem toate sperantele ca acea fericire va fi cea suprema. Si de fapt nu este. Ori nu este suficienta, pentru ca vrei mult mai mult, ori nu este adevarat pentru tine.

Am cautat 1 an intreg perfectiunea in tot ceea ce vroiam/faceam, fara sa-mi dau seama ca nu vreau perfectiunea si cu siguranta am uitat sa fiu fericita. Fericirea trebuie cautata in tot ceea ce este in jurul tau. Apreciaza ceea ce ai in jurul tau, apreciaza-ti prietenii... si multe altele. Pentru a facilita procesul, am creat cu totii o lista de reguli pentru anul viitor (desi in toate posturile blogului de pana acum uram regulile).

Hai sa incercam sa respectam regulile de mai sus, sa incercam sa facem 2010 un an mai bun decat 2009... CURAJ !!!

Ratiune, sentimente sau realitate... asta e intrebarea

2009-12-10T21:03:00.004+02:00

Azi pentru un motiv sau altul, desi aveam foarte multa treaba, mi-am gasit vreo 3 momente in care m-am gandit la mine; ceea ce nu s-a intamplat prea des in ultima vreme. Si intrebarea la care am ajuns, dupa aceste momente, este una simpla: "ratiune, sentimente sau realitate?"

Pentru ca l-as primi inapoi instant, intr-o clipita... si asta doar pentru ca asa imi dicteaza sentimentele, pentru ca asa sunt eu: sentimentala, altruista si pentru ca are nevoie de mine. Dar in clipa urmatoare, imi vine sincer... sa vomit. Cum sa-l primesc inapoi? Si ratiunea incepe sa vorbeasca... dupa tot ce mi-a facut? Ar trebui sa fiu proasta si nebuna sa fac asa ceva. Si apoi incepe realismul... sa-l primesc inapoi? Dar ce? Mi-a cerut asta? De parca ar vrea el asa ceva... nu ma vrea pe mine, daca ma vroia, ramanea langa mine.

Dar ma intreb, in acelasi timp, oare chiar alea sunt cele 3 optiuni? Sau poate nici eu nu stiu sa mai analizez bine, pentru ca sunt subiectiva. Ceea ce ar fi ciudat, mai ales ca nu-mi placea deloc acum ceva timp si... e imposibil sa ajungi sa simti ceva dupa ceva atat de insignifiant.

Sau poate de fapt ne mintim mereu, in speranta ca nu vom sfarsi rau. Daca cineva ar fi citit blogul mereu, poate ar fi observat ca l-am observat pe Freddie acum ceva timp si cum nu vroiam sa-mi dea drumul la mana, desi... nu aveam de ce sa-mi doresc asa ceva la momentul respectiv. Sau cum l-am invitat la dans acum vreo 8 luni, prima oara cand l-am cunoscut, desi nu-mi amintesc sa-l fi simpatizat de atunci (dar la ce mi-a descris cand si-a amintit, suna a comportamentul meu de acum 8 luni cand eram mult mai directa cand vroiam pe cineva). Si poate am fost mereu in negare, pentru ca nu-mi vedeam sansele (ceea ce nici nu consider ca as fi avut) sau pentru ca stiam ca e doar ceva de moment pentru mine, doar o simpla joaca. Si poate acum mi se demonstreaza ca nu m-am jucat sau ca iar m-am pierdut pe parcursul jocului...

Si totusi, indiferent de lucrurile prin care trecem, indiferent cat de fericiti suntem sau cat de dezamagiti, mereu este dificil de ales: ratiune, sentimente sau realitate? Oare stii sa discerni intre ele? Oare stii care e care? Care e ratiune, care e sentiment, ce e realitate? Oare stim sa fim adevarat obiectivi atunci cand suntem implicati?

doar asa... pentru ca stiu...

2009-12-02T23:18:00.013+02:00

Dupa inca o zi si dupa inca multe idei si impresii, pot spune ca acum incep sa asimilez cu adevarat ceea ce s-a intamplat. Si acum pot incepe sa fiu mai obiectiva, desi ma adancesc in subiectivitate.

Ne-am obisnuit sa jucam teatru, doar pentru ca cei din jur sa nu-si dea seama de ceea ce simtim cu adevarat. Si uneori ne este si frica sa ne recunoastem noua ceea ce simtim. Asa este firea umana. O facem din conservare, o facem pentru ca ne-am obisnuit. Sunt o multitudine de ganduri pe care le am...asa am fost mereu, dornica de invatat, dornica de dezvoltare personala, mereu altruista si deschisa catre nou si cu incredere.

Si totusi, pana unde esti altruist? Crezi ca iubesti si adori trecutul, dar ti-ai dori in acelasi timp sa-ti traiesti prezentul cum trebuie. Si simti ca trebuie sa schimbi ceva, dar parca obisnuinta aia, dependenta aia tampita nu-ti da voie. Te atrag al dracului de mult amandoua si parca preferi sa fii comod. Pana unde esti altruist? Ii cedezi trecutului din comoditate sau risti in prezent? Sau din contra, esti egoist pana in panzele albe si faci ceea ce crezi ca te face fericit?

Si automat imi apare in ganduri alta intrebare: ce faci cand iti dai seama ca ai gresit? Te intorci incercand sa repari greselile? Eu cred ca o sa te simti prea prost de greseala pe care ai facut-o si nu vei incerca sa repari, pentru ca deja te gandesti ca nu ai absolut nici o sansa sa intorci "destinul" pe calea care trebuia de la bun inceput. Pentru ca iti pierzi speranta.

Si atunci, ajungi la intrebarea finala: nu este un joc vicios? Ai vrea sa traiesti in prezent, dar din egoism traiesti unde crezi ca ti-e mai bine, iti dai seama ca ai gresit si... nu te mai intorci, pentru ca ti-e teama de respingere. Nu e un cerc vicios? De unde stii ca ai ales ce trebuie?

o melodie faina... http://www.youtube.com/watch?v=CfwG4ac1Khc

PS: ai incredere in tine, ceea ce vrei cu adevarat; nu-ti fie frica nici o clipa sa ceri ceea ce ti se cuvine, si nu-ti fie frica sa ceri ajutorul atunci cand ai nevoie; si mai mult de atat, cand te vei intoarce, intoarce-te fara frica! cine stie? poate inca va fi deschisa poarta...

PPS: as vrea sa-i zic si numele de scena asa ca: "multumesc Freddie pentru o perspectiva noua pe care mi-ai oferit-o..."

Unele trebuie invatate pe cale mai dura

2009-12-01T20:37:00.006+02:00

Nici nu stiu cum sa incep. Scriu acum dupa ce am stat de vorba cu minim 5 fete si minim 5 baieti despre ceea ce s-a intamplat - oameni inteligenti, oameni trecuti prin viata/relatii. Si am reusit sa ajung la cateva concluzii, dar mai intai sa relatam ca sa stie toata lumea la ce anume ma refer.

Sa te tatonezi 2 luni de zile, sa flirtezi vreo o luna, sa incerci sa incepi o relatie intr-un sfarsit. Glumele sunt glume mereu si niciodata nu am culcat urechea la ceea ce am auzit. Am fost mereu o persoana cu principii clare, o persoana care mereu, nu stiu cum, am reusit sa citesc oamenii. Si mereu am avut incredere totala in instinctele mele. De data aceasta am vrut sa ma incred in ceilalti din jurul meu, am spus ca poate din aceasta cauza nu-mi ies relatiile si am atata experienta in acest domeniu. Si am avut incredere in prietenii mei, in prietenii lui, in prietenii comuni si mai mult de atat, am avut incredere in el, asa cum mi-a cerut.

Cum spuneam si mai devreme, unul din principiile mele este: nu-mi trada increderea sau asteptarile setate de tine. Sa spunem ca nu condamn prietenii, pentru ca poate ei nu-l cunosc suficient (desi ar fi trebuit), dar il pot condamna pe el dupa ce m-a rugat de nenumarate ori sa am incredere in el.

Pentru mine, sunt doar 2 intrebari care probabil vor ramane fara raspuns multa vreme de acum incolo:

1. de ce nu am avut incredere in instinctele mele? de ce nu m-am crezut pe mine cand am zis ca nu e adevarat nimic din ceea ce imi spune?

2. cum a putut sa faca asa ceva? sa ma roage sa am incredere in el, sa-mi garanteze ca totul va fi bine, sa-mi ceara sa am incredere si sa merg cu valul, cand eu l-am rugat, daca nu are siguranta in ceea ce spune, sa mai asteptam nitel?

Cum spuneam si la inceput, dupa multe conversatii despre ceea ce s-a intamplat, au existat anumite concluzii. La modul general, pentru barbati totul e simplu: te vreau pe tine acum, o vreau pe ea atunci. De asemenea, sunt porci sau nesimtiti: fac orice ca sa obtina instant ceea ce vor. Mai mult, de multe ori nici ei nu stiu ce vor: ba au impresia ca vor sa-si traiasca viata si sa futa in stanga si dreapta, ba cred ca vor sa se ia cu vreo tipa (pe care uneori cred ca o vor nevasta doar pentru ca ii fute bine), ba nu-si dau seama pe moment ca te vor pe tine. La modul "specific", el e prost pentru ca nu o vrea pe ea de fapt, pentru ca ea nu-i face bine, pentru ca de mine are nevoie si pentru ca momentan prefera sa se minta, din comoditate/obisnuinta probabil.

Dar desi blogul ar trebui sa analizeze relatii, niciodata nu am scris despre ceea ce cred altii, dar nu sunt si eu de acord. Aici imi zic parerea mea... deci, eu nu inteleg de ce a facut asta. Pe de cealalta parte, cred ca are nevoie de cineva alaturi de el care sa-l ajute sa treaca peste fosta relatie si care sa-i fie alaturi. Si poate ca eu eram persoana de care avea nevoie. Ceea ce stiu cert este ca de acum incolo niciodata n-o sa-i mai cred pe cei din jur, ci o sa ma cred pe mine. Si mai stiu ca o sa se intoarca; dar ca intotdeauna, s-ar putea sa fie prea tarziu.

Dar asa trebuie uneori. Trebuie sa inveti pe calea dura unele lectii. Nu stiu de ce m-a mintit asa, ce anume a urmarit, de ce a facut asa, de ce s-a purtat asa saptamani bune si apoi a zis pa, de ce a avut privirea aia cu 24 ore inainte... Poate o sa-si dea seama maine, cand nu mai e langa ea ca de fapt a gresit. Poate n-o sa-si dea seama niciodata, poate... Dar SIGUR eu voi avea si mai multa incredere in mine!

Concluzia personala, asa... mai finala: nu astepta sa vina ziua de maine, sa repari ceea ce-ai gresit, sa obtii ceea ce vrei; s-ar putea sa nu mai existe o alta zi, o alta ocazie, o alta sansa. Multi sunt sus, dar sa te ridici la loc, sus, de unde ai cazut, este al dracului de dificil. De ce toti oameni calca in picioare ceilalti oameni, de parca ar fi niste cadavre lipsite de suflare, doar pentru a obtine ceea ce vor? Oare merita sa-i ranesti pe cei din jur, pentru a obtine ceva ce tu crezi ca este important? Sau uneori e bine sa mai inchizi si ochii la dorintele tale, pentru a-i face fericiti pe cei din jur, si poate la final vei fi si tu fericit?

Sa te increzi in ceilalti? Sau sa crezi instinctele tale pana la bun sfarsit?

Viitor

2009-11-24T00:57:00.004+02:00

Ma uit la FlashForward mai nou. Si ma tot intreb: ce senzatie trebuie sa ai atunci cand ti se ofera ocazia sa-ti vezi viitorul. Si oricat de mult ai vrea, oricat de mult ai incerca, orice actiune ai face, iti va influenta viitorul; eventual modificandu-l pe cel care il vazusei deja.

Amintiri comune... care nu s-au intamplat. Cum ar fi sa stii ca peste 6 luni vei fi casatorit cu cineva pe care nici nu cunosti atunci? Cum ar fi sa afli ca un prieten drag va muri? Sau cum ar fi sa te vezi cu persoane pe care le urai in trecut? Sau facand ceva care nu-ti placea sau la care nu te asteptai?

Si recunosc... spun mereu "traieste clipa" pentru ca eu cred cu tarie in acest lucru si nu in analiza trecutul sau in ghicirea viitorului. Eu n-as vrea, sincer, sa am nici un fel de imagine a viitorului. Si asta pentru ca recunosc: sunt romantica, timida si toate cele de rigoare. Si mie imi place sa fiu surprinsa, sa ma trezesc in fata faptului implinit si nu sa anticipez. Eu vreau creativitate, nebunie, spontenaitate. Oricat de mult visez la momentul meu, la un EL, la fericirea mea, la visele mele... vreau sa ma surprinda.

Nu stiu ce va fi, nu stiu cum va fi, nu stiu daca vreau ceva. Stiu doar ca poate mi-ar placea sa fie, sa fie intr-un anumit fel sau ceva anume... dar spre si vreau sa ma surprinda, nu sa anticipez sau sa fiu provocata sa ma gandesc spre viitor.

Si de fapt, asta facem zilnic. Suntem provocati sa ne gandim la viitor... unde vrem sa ajungem, ce companie, cati bani vrem sa facem, ce invatam, ce dezvoltam, cu cine vrem sa ajungem, ce prieteni vrem langa noi etc. Dar oare chiar vrem sa anticipam viitorul? Oare vrem sa-l spunema jucam rolul unui ghicitor, sau vrem sa-l traim inopinant?

Have yourself a merry little christmas...

2009-11-19T19:22:00.008+02:00

Sau nu aduce anul ce aduce clipa...

Imi aduc aminte, cum anul trecut, pe vremea asta, adoram independenta de care dadeam dovada. Vroiam sa fiu nebuna, sa explorez ... adoram ca-s singura si ca desi aveam pe cineva constant in viata mea, eram singura. Chiar daca relatia cu Ace nu a fost una super reusita, pot spune ca adoram cum ma simteam atunci si cum ma facea sa ma simt.

Dar anul acesta, nu stiu pentru ce motiv nu am chef sa fiu singura. Eu, care nu-s persoana de Craciun, abia astept luminitele magice din Bucuresti. Abia astept sa ninga, sa fiu imbracata gros, pufos, cu manusi si urechi fluffy si sa-l am langa mine. Sa ma tina in brate, sa aibe grija de mine, sa ma protejeze de vremea rea. Sa ne jucam in zapada si sa topim toate bataile cu bulgari in saruturi lungi, lungi inconjurati de zapada. Am chef sa fiu pisicita, sa fiu alintata...

Si parca, totusi... dupa atatea relatii, dupa atata fete masculinte perindate prin viata mea... desi sunt inca tanara, parca am invatat sa suflu si'n iaurt. De unde stiu eu ca pe mine ma vrea, de unde stiu ca nu se va intoarce la fosta, de unde stiu ca vom avea o relatie sexuala buna, de unde stii ... orice? Si dupa atata vreme... chiar daca sunt atrasa teribil de vreun baiat, prefer sa-l testez "de-l ia dracii" inainte de a le oferi macar o sansa in fata mea. Si parca... dupa atatea... m-am plictisit de tot. Minciuni, tertipuri, ascunzisuri, jocuri si orice... d-asta ador eu perioada de la inceputul unei relatii... acolo sunt ei creativi, acolo iti apar cu noi idei... acolo iti apar cu pozitii interesante in pat... si atunci te impresioneaza cel mai mult. Si apoi, te au. Esti a lor. Pe deplin. Pentru ca suntem si noi proaste si ne indragostim si le aratam imediat ca suntem topite. Si stop joc.

Dar anul acesta am chef de un om inteligent, un om destept, un om cu carte, citit etc... un om bun la toate, un om creativ, inventiv, un om bun la pat, un om matur... Un om care... sa ma surprinda :)

Si va urez in avans, pentru ca am o stare de euforie teribila de vreo 4 zile:

Sarbatori calde cat mai placute, petrecute alaturi de cei dragi! Si sa aveti langa voi, chiar daca nu este cu voi :P , persoana la care tineti. Candva, cumva o sa se aseze lucrurile exact asa cum trebuie!

Traieste clipa?!

2009-11-08T22:03:00.004+02:00

Pacat. Stau astazi aici, in conferinta si… imi pare rau ca am cedat inca o data si am oferit prezumtia de nevinovatie, fara sa ma incred in propriile mele credinte – sa nu ai incredere si sa nu te deschizi atat de repede, indiferent de ce ti se pare sau de ce ti se promite.

Ma gandesc mereu la deciziile luate si imi asum responsabilitatea pana la capat. Si uneori intalnesc oameni care imi spun ca nu fac bine, ca n-ar trebui sa fiu atat de hotarata in gandirile si principiile mele, pentru ca exista si exceptii de la regula. Din pacate, pana astazi niciodata, nu mi s-a demonstrat ca ar avea ei dreptate.

Din pacate, oricat de mult as incerca eu la varsta mea „frageda”, sa inteleg comportamentul oamenilor din jurul meu, nu-mi iese mereu... si mai ales comportamentul baietilor din jurul meu.

Si astazi imi iau angajamentul ca orice ar spune, trenul a plecat si probabil nu se va mai intoarce vreodata. Urasc ipocrizia si minciuna. Si urasc momentele alea in care el iti spune ca nu e pregatit de o relatie, ca nu te cunoaste indeajuns si ca trebuie sa astepti. Si apoi, cu prima ocazie, iti spulbera toate visele si sperantele si iti taie aripile cu care ai putea zbura de langa el, pentru a-l uita si pentru a reusi sa treci peste ceea ce ti-a facut.

M-am saturat, sincer, sa ma intreb in toate posturile blogului de ce sunt asa, de ce sunt prosti, de ce le este frica, de ce nu-si iau angajamente, de ce nu traiesc clipa. Si astazi am invatat ca trebuie sa traiesti ziua ca si cum ar fi ultima, pentru ca s-ar putea chiar sa fie adevarat. Si daca cumva e ultima si tu nu esti impacat cu tine, o sa ai tone de regrete. Si momentan, imi este foarte clar ca multi chiar traiesc clipa, chiar daca ranesc pe cei din jur. Pentru ei conteaza sa se simta ei bine, ei sa nu aiba regrete. Si ei se simt bine! Ei nu au regrete! Ei bine, BRAVO! Sa traiti clipa pentru voi, nu pentru altii!

2 jucatori

2009-11-03T18:08:00.003+02:00

Situatie ipotetica: se intalnesc 2 jucatori: fata si baiat. Doua persoane care mereu au jucat dragostea, au mimat-o si uneori poate chiar au trait-o, dintr-o eroare de calcul. Doua persoane, care s-au invatat sa fie ranite mereu, care de foarte multi ani au scuturi de aparare impotriva dragostei, doua persoane care nu s-au implicat in totalitate niciodata in relatiile lor.

Suntem intr-un film. Inchipuiti-va cum se intalnesc pe strada, nu se cunosc, dar ceva anume ii atrage cate cealalta persoana. Si brusc isi dau seama ca trebuie sa se joace, asa cum au facut mereu. Si incepe parca un joc in oglinda, isi recunosc miscarile, isi recunosc vorbele, dar sunt mereu in garda pentru ca deja cunosc jocul. Fiecare asteapta ca celalalt sa greseasca undeva si... jocul sa fie castigat de el/ea. Si ca intr-un tango perfect, ti-ai dori, tu ca persoana din exterior, sa nu se termine vreodata dansul lor, pentru ca este fascinant.

Dar brusc, undeva in public pocneste ceva, ceva care atrage atentia partenerilor de joc; ceva care dezechilibreaza un pic lucrurile, ceva care de fapt le poate oferi un avantaj... sau un cost. Aici am pierdut. Aici, am avut slabiciunea sa-i vad sufletul pur, intins in fata mea, aici am avut sansa pret de o clipa sa-l vad pe el, cu adevarat el. Si asa cum mi-a zis si el, s-a speriat pentru clipa de neatentie si ca iarasi cineva isi va bate joc de dragostea lui si s-a ridicat asupra mea si a lovit cat de tare a putut. Si-a fugit.

Nu pot sa nu ma intreb: oare vreodata acest dans perfect va fi transformat si in altceva decat un joc din care sfarsim raniti si nefericiti? Eu, una, as vrea sa am grija de tine si tu sa ai grija de mine... nu sa ne ranim reciproc (ce vis dragutz... sau ce final dragutz ar mai fi fost pentru povestea de mai sus...)

Nu stiu

2009-11-02T16:49:00.006+02:00

Degeaba vorbim de trait clipa, pentru ca ne este imposibil. Trebuie sa existe ceva in trecut, care sa nu ne poata lasa sa traim si sa ne bucuram de prezent, ce sa mai zicem de construirea vreunui viitor.

Ma gandeam la senzatia pe care o ai atunci cand te afli in fata prezentului, poate chiar a unui viitor, dar trecutul te tine strans de mana si parca te sufoca. Nu poti spune "da", dar nu poti spune nici "nu". Si spui "nu stiu" si te enerveaza ca te tot intrebi "oare ce-o fi?" dar nu-ti poti raspunde. Si este stresant, pentru ca pe moment nu iti dai seama de ce spui "nu stiu".

Nu stiu. M-am saturat de asteptat. Am impresia ca am asteptat mereu, niciodata nu am trait. Mereu asteptam sa se aseze lucrurile sau sa se intoarca in tara sau sa treaca peste fosta etc. Dar pe noi cine ne asteapta? Niciodata nu e timpul potrivit pentru nimic si pentru nimeni, mereu exista piedici care ne pun la incercare, si mai mereu nu le trecem pentru ca interpretam gresit prezenta lor in viata noastra.

Sincer, as vrea sa stiu atat de multe, dar mi-e imposibil. Nu stiu. Nu stiu daca va fi vreodata momentul potrivit, tipul potrivit, locatia potrivita. Nu stiu daca vom fi vreodata impreuna, nu stiu daca putem ajunge vreodata impreuna in Praga de Craciun, nu stiu daca maine voi mai fi langa tine. Si vreau sa ma incapatanez si sa spun "traiesc clipa", dar singura nu pot face asemenea promisiuni.

Si mai enervant este atunci cand stii ca e o greseala, dar nu o poti indrepta. Si greseala ramane acolo pe vecie si se poate corecta foarte greu. Este enervant cand iti dai seama ca oricat te-ai chinui, nu va fi vreodata posibil.

Indiferent de ce se intampla, pentru ca oamenii sunt diferiti si minunanti, nu stii niciodata la ce sa te astepti. Oare poti vreodata sa traiesti clipa la propriu sau de fapt, ne prefacem intr-un joc superb, ca prezentul conteaza cel mai mult? Oare n-o sa-ti dai seama peste 10 ani ca nu trebuia sa fii atat de nebun, atat de ancorat in trecut, atat de libertin, atat de copilaros si ca... daca ai fi apreciat la timp persoana de langa, poate ai fost mult mai fericit?

PS: oare de ce toti sunteti atat de stupizi incat sa constientizati prea tarziu greselile? Oare de ce va este frica ca este prea superb? Oare de ce sa spui ca ti-e teama si ca vrei si apoi sa retractezi? Oare de ce ne sufocati cu sentimente si trairi, daca a 2a zi le stergeti cu buretele ca pe niste minciuni nerusinate? Oare de ce cand spunem "nu-mi frange inima", ne frangeti aripile ca sa nu putem zbura?

Mai vreau...

2009-10-30T19:33:00.004+02:00

Ne jucam si ne jucam... of, of of... imi place si mai mult. As vrea sa nu se opreasca niciodata... partea asta imi place cel mai mult intr-o relatie :)

Dar incep sa ma plictisesc. Imi trebuie o finalitate. Ma joc, ma joc, imi place, e fascinant, dar... apoi ce? Mi-ar placea sa stiu incotro... ca sa stiu pentru ce trag. Stiu ca ar trebui sa ma joc, pentru ca asta vreau... dar ...

Si vreau, mai vreau... parca vreau... nici eu nu stiu cum sa scriu, ce sa scriu aici. Parca am chef de lugu-lugu, de plimbari sub clar de luna, de sms-uri ascunse, dar parca nu cu tine. Si parca si cu tine. Si de fapt nici nu stiu ce vrei. De parca as stii ce vreau eu! Of ce complicaciuni uneori...

Ma chinui de 2 ore sa scriu postul asta, dar parca mi-e teama... cine va citi, ce va spune mai departe, cum se va interpreta... sa nu ajunga la tine informatiile astea, ca parca mi-e teama ca... o sa ma respingi sau ca cine stie ce-o sa se intample. De parca ai avea pe cine sa respingi... de parca te-as accepta eu langa mine. OOOOOFFFFF nu inteleg ce s-a intamplat. Ca nu s-a intamplat nimic!

Uneori cred ca suntem vulnerabili si deschisi catre persoane noi si relatii in anumite momente, gen lipsa din ultima vreme a unei relatii sau a unei persoane "speciale" in viata ta sau cand ai fost proaspat ranit de persoana draga etc. Si din pacate, daca nu stii sa te protejezi in acele momente, poti sfarsi in vreo relatie sau langa persoane langa care ne-ai vrea sa fii vreodata.

Te-as vrea atat de mult... si as vrea atat de mult sa cred ca poate e posibil ceva, dar la cat de vulnerabila am devenit in ultimul an, prefer sa ma tin in garda, sa jur ca nu simt absolut nimic, sa nu simt absolut nimic si... sa astept sa mai treaca ceva timp, peste noi, peste sentimente, peste cuvinte, peste priviri, sa se aseze mai adanc daca este adevarat si abia atunci, poate...

Tachinare si flatare

2009-10-23T19:57:00.001+03:00

Bun. Toata lumea ma intreaba de ce scriu anonim si de ce nu promovez blogul in randul prietenilor. Pentru ca aici scriu exact ceea ce este in inima si sufletul meu, pentru ca nu vorbesc doar de mine uneori, ci si de prietenele mele, si pentru ca, sincer... sunt timida in anumite momente.

In alte momente, sunt nebuna, directa, infipta si... rea :) Iar de curand, sincer, cred ca am fost cam rea cu un tip. Nu stiu de unde si de ce, dar in grupul nostru de prieteni s-au lansat zvonuri si se fac glume pe tema unei posibile relatii intre noi 2. Problema este ca... eu ma tot jucam si ma tot intrebam daca oare chiar imi place de el. Din pacate sau fericire (inca nu mi-am dat seama), am realizat ca... ma simt asa si ma implic asa, pentru ca ma flateaza. Un tip ca el spera sa fie cu mine... nu ca are ceva rau sau ceva de genul asta, dar... nu. Asa ca am inceput sa-l tachinez :) glume, apropouri... sunt aproape de el, dar plec repede.

Toate fetele sunt asa. Ne jucam. Asa ne place. Nu toti care spera, obtin si ceea ce si-ar dori. Trebuie sa te chinui muuuult... Si cred ca de data asta, este prima oara cand analizez situatia fetelor din Bucuresti, fete care sunt poate increzute, poate sigure pe ele si care de obicei vor ceva anume. Si imediat cum cineva care nu prea prezinta ceea ce ne-ar interesa, dar incearca ceva... incepem sa ne jucam. Sincer, nu e ca si cum nu ne-ar pasa de cei din jurul nostru, dar asa este scris in fisa postului nostru :)

Oare cate fete din Bucuresti respecta aceste descrieri? Oare cate dintre noi, suntem sincere cu adevarat, si putem recunoaste ca facem asa?

Inocenta

2009-10-20T23:23:00.004+03:00

Mi-e dor de senzatia aia de la inceput... dupa timiditate, cand te lovesc sentimentele. Si te uiti in ochii celuilalt, pierdut in frumusetea momentului.

Tot speri si sper(i) ca voi(vei) retrai curand sentimentul. Senzatia de plutire. Vine sa te tina in brate, te simti cel mai protejata din lume si te invita sa iti explice stelele. Se intoarce spre tine, se uita in ochii tai si-ti spune: "pacat ca nu intelegem stelele complet. Sigur ar spune ca esti cea mai frumoasa de pe Pamant" (indiferent ca poate sunt vrajeli, le credem, pentru ca asa vrem si pentru ca asa trebuie in acel moment) si topeste totul intr-un sarut tandru.

Sau ce simti atunci cand treci pe langa locuri ale voastre... unde v-ati sarutat prima oara sau unde ti-a zis prima oara ca te iubeste. Cand speri ca indiferent daca relatia voastra se va termina, el te va cauta la locurile respective, ca in orice film american. Si senzatia ca e mereu acolo, langa tine, in tot ceea ce faci, in fiecare gand, gest, respiratie etc. Cand simti ca ai putea trece si munti, doar ca sa-l saruti inca o data...

Sa-ti daruiasca flori, complimente. Sau sa ti se para ca totul este superb. Sa citesti o carte si gandul sa te poarte catre el. Sa-ti zambeasca si sa ai impresia ca... zambetul acela e tot de ce ai nevoie sa traiesti. Sau vibratiile pe care le simti cand te pregatesti de intalnirea cu el, cand il vezi si cand te ia in brate... vibratii care se intensifica atunci cand te saruta prima oara pe ziua respectiva.

Sa traiesti momente de plin extaz si fericire, momente pe care sa le retraiesti mereu cand te uiti in ochii lui. Cand stai la masa cu prieteni si voua va vine sa stati impreuna, doar voi doi si sa va sarutati, nu sa stati la masa cu altii. Sau cand mergeti la mare/munte si... voua va vine doar sa stati in camera voastra.

Of... cate lucruri simt acum si ce sentimente ma incearca. Mi-e dor de plutirea asta... momentul acela in care te simti cu adevarat protejata, admirata, dezmierdata... acel moment in care inocenta ta atinge cote maxime. Momentul in care crezi in toate semnele pamantului, vietii... ca ai vazut un cosar, deci o sa aveti noroc in dragoste, sau ca a varsat sarea, deci sigur o sa va certati, sau ca ii place nu stiu ce scriitor, care iti place si tie, deci e clar ca trebuie sa fiti impreuna.

Sunt curioasa: oare se poate pierde din aceasta inocenta cu trecerea timpului, cu inaintarea in varsta?

Un nou inceput sau... poate nu!?

2009-10-19T17:31:00.004+03:00

Ca tot vorbeam eu in posturile trecute de calmitate si fericire in singuratate... si de sentimente ciudate la care nu ma asteptam pe care le-am trait acum cateva luni la mare.

Eeee... interesant mai este sentimentul pe care il traiesti cand te place un baiat. Sunt atat de dulci uneori, cum sunt ei tari si pe pozitii, invincibili si cum, de fapt, isi musca pumnul de "oftica" cand isi dau seama ca le place o fata si nu prea o pot avea :) Cum il auzi soptind injuraturi la adresa propriei persoane: "cum ai putut ma? stii ca nu poti s-o ai... si tocmai pe asta trebuie s-o vrei?", si tu il intrebi "ce-ai spus?" si te amuzi de raspunsul lui "nimic... nimic... m-am lovit"...

Te simti normal, iti faci treaba si crezi ca toate au fost doar niste glume. Doar ca el nu se comporta normal. Felul lui de-a fi este altfel... parca uneori te cauta cu privirea sau parca ii pare rau ca... te place sau ca n-a incercat nimic. Alteori pare indiferent. Si apoi iti spune de noua melodie de care s-a indragostit, melodie cu niste versuri... ca cele din melodia de mai jos. Sau poate de fapt, totul capata o noua culoare, pentru ca ai vrea tu sa capete o noua interpretare.

Toate te indeamna spre o singura concluzie: "daca incepe sa ma placa?". Si aici te trezesti cu o noua intrebare: "oare imi pasa?" Si incepi sa analizezi, caci asta te-au invatat fostele relatii. Oare e bine, oare chiar iti place de el, oare nu doar te joci cu el (caci nu-i de "talia" ta), oare chiar iti pasa sau oare vrei sa demostezi ca inca poti? Oare chiar vrei o relatie cu el sau oare este totul in inchipuirea ta?

Atunci iti aduci aminte lucrurile care ti-au placut la el... ii place astrologia, e romantic cand vrea si trebuie, te face sa razi cu pofta, ceasul de la mana care ii face extrem de sexy, parul de culoarea care nu-ti placea pana nu de mult, ca stie sa te danseze si ca aveti aceleasi gusturi muzicale, si ca meseria lui te poate ajuta sa tii foarte bine o familie/gospodarie... dar iti aduci aminte si de parerile celor din jur... care sunt din ce in ce mai multi si care comenteaza pe baza "relatiei" care de fapt credeai ca nu are inceput. Si parca ziceau, in gluma, ca el de fapt ar urmari doar un lucru. Si parca tu n-ai vrea doar aia.

Dar oricum el nu se uita la tine. Si oricum, el zice ca nu te vei uita tu in veci dupa el. Si uite cum inca o posibila relatie nu se va incepe vreodata. Frica asta, bat-o vina... te obliga sa te-ntrebi "un nou inceput sau... poate nu!?"

PS: te pui in pat, citesti o carte si incerci sa scuturi gandurile... "sarutul de pe frunte pare ca l-am visat... de 2 ori :) desi a fost atat real... ambele dati ...e totul in inchipuirea mea si pana maine va reveni totul la normal"; dar ceva nu te lasa sa-i dai drumul gandului ca poate, candva, poate chiar maine, poate chiar el, va fi cel care te va face ceva mai fericita...

Fericirea in singuratate

2009-10-04T19:30:00.004+03:00

Nu-mi mai amintesc daca am plans sau nu, daca am suferit sau nu, sau daca pur si simplu am trecut peste. Cert e ca palma luata a fost grea, a durut enorm. Sa pui atata incredere in cineva, sa-i oferi atatea, si sa te loveasca cu atata putere.

In astfel de momente, imi amintesc de poezia catelului care este lovit, cand il intreaba cu seninatate, daca nu-si da seama ca il doare. Dar nu se opreste si este grav ranit. Oricate sperante mi-am pus mereu in Ace si oricat de multa incredere i-am oferit, la sfarsit mi-a dovedit ca iar am gresit, ireparabil poate. Degeaba toate, degeaba increderea, degeaba sansa acordata a 2a oara. Am sperat ca trebuie sa am incredere si sa-l cred cand spune ca eu il cunosc ca nimeni altcineva sau ca se comporta diferit cu mine - ca e el doar cu mine. Durerea cea mai mare aici apare - ca l-am crezut.

Azi ma bufneste plansul de durere. Abia azi pentru ca la ce palma mi-a dat, dureaza mult pana o asimilez. Si abia azi pentru ca mi-a promis ca nu ma va mai face sa sufar, si desi s-a tinut de cuvant, de fapt m-a facut sa sufar foarte mult, mult mai mult ca prima oara.

Si azi pot spune cu seninatate, dupa 6 luni (cum mi se intampla de obicei), am reusit OFICIAL sa trec peste. Azi m-am imbracat superb pentru mine, nu pentru ca poate ma voi intalni cu el sau ca sa ma agate cineva, ci pentru mine. Azi mi-am facut cadouri scumpe din salariul pe care il primesc de la un job care imi place la nebunie. Azi am fost fericita! Azi m-am bucurat eu, de mine, cu mine, pentru mine.

"Astazi chiar de m-as intoarce, a o-ntelege nu mai pot"

Astazi NU m-as mai intoarce. Astazi am luat decizia, din nou, sa fiu a mea, si doar a mea.

Fluturasi

2009-08-31T18:50:00.005+03:00

Stii senzatia aia de fluturasi in stomac pe care o ai la inceputul unei relatii sau cand iti vezi omul mult iubit?

Ador senzatia aia. Si mult timp am crezut ca sunt indragostita de senzatia aia, pentru ca am darul de a ma plictisi foarte usor intr-o relatie. Ador inceputul, cu nebuneli si chicoteli, cu zambete si saruturi furate pe sub clar de luna, cu emotia primelor intalniri, dar la un moment dat parca isi pierd din farmec.

Si mai tare ador cand am senzatia asta si dupa ani de zile cu o persoana. Am vorbit doar pentru 5 minute si am vorbit despre lucruri total nesemnificative, dar zambeam toata. Si culmea e ca si el pateste acelasi lucru. Dar nu am fost si probabil nu vom fi niciodata impreuna. Dar senzatia de fluturasi este adorabila. As indrazni sa adaug ca si el este adorabil. Din pacate, niciodata n-a fost sa fie.

De fapt, daca stau bine sa ma gandesc e un pic cam ciudata partea cu fluturasi. E explicata in totalitate de chimie si daca privesti din punctul asta de vedere, s-a dus tot farmecul. Daca privesti ca dupa o perioada de timp se va termina, caci tine doar la inceputul relatiei, iar s-a dus. Si totusi, eu tot de fluturasi sunt indragostita. Si de zambetele alea. Si de saruturile alea... Si de toate alea...

PS: pacat ca dupa o perioada de timp unii "injunghie" fluturasii aia

Credinta

2009-08-29T15:49:00.004+03:00

Teoretic, ideea de acum mi-a venit in minte din cauza unui foarte bun prieten de-al meu, care de curand si-a luat o vacanta prelungita si care ma inspira mereu. Si din cauza incidentelor care au avut loc in ultima vreme, a trebuit sa-mi iau o vacanta prelungita, fara voia mea. Si cand ai parte de o vacanta de genul acesta, mai mult sau mai putin, esti obligat sa te gandesti la foarte multe lucruri si sa analizezi tot ceea ce se intampla sau ceea ce s-a intamplat.

Si concluzia mea este legata de credinta. Dar nu in forma ei religioasa, ci in forma ei pura de a crede in ceva, in cineva, in tine, in orice fel de lucru/actiune etc vrei tu. Si din analiza personala, am ajuns si la interpretari exterioare.

Simt, oficial, ca am trecut peste tot trecutul meu, am asimilat tot ceea ce mi s-a intamplat si vreau sa merg mai departe. Si m-am hotarat, vreau sa fiu cu cineva. Dar in adevaratul sens al cuvantului. Si nu ma agit, si nu sunt disperata, doar ca m-am hotarat ca data viitoare cand o fi vreun baiat interesat de mine, ma voi deschide. Din pacate, din cauza vacantei prelungite nu am iesit prea mult de saptamani bune din casa si nu am prea interactionat, si deci nu prea exista "oportunitati".

Dar probabil ca stii si senzatia de dezamagire. Din pacate, uneori din cauza unor evenimente, ajungi sa fii dezamagit de lumea ce te inconjoara si desi treci peste trecut, tot dezamagit esti si ajungi sa te intrebi un singur lucru: de unde stiu ca de data asta va fi mai bine? De unde stiu ca daca ma afisez iar pe piata, nu voi sfarsit in curand sa fiu dezamagit(a) iar? Cata credinta poti avea ca totul va iesi pana la urma?

Mi-am adus aminte in aceste saptamani de "vacanta" de multe lucruri interesante. Nu as vrea sa le zic dezamagiri, ca sa nu se supere anumite persoane :P Sa aveti parte de partide de sex incredibile, sa-ti spuna atunci si ani de zile dupa ca ii place tare mult, sa te vrea constant (deci e clar ca ii place), dar in mod surprinzator intr-un singur moment se schimba totul si iti zice ca de fapt nu era asa de bine si ca nu simtea vreo conexiune cu tine la nivel intelectual. Si oricat de mult zice ca te respecta sau ca te place, nici macar nu-ti spune de ce s-au schimbat lucrurile. Sau sa-ti spuna ca te adora, dar afli dupa ani de zile ca te-a inselat. Sau iti zice ca ti-e prieten si ca te apreciaza, dar intr-un moment de suparare iti spune parerea adevarata si realizezi ca desi poate nici nu intelegi de ce la o asemenea varsta frageda, dar "te-a facut" sa suferi.

Logic ca la cata dezamagire exista in jurul nostru sau poate chiar experimentam noi, ajungem sa ne chestionam credinta in bine si in implinirea tuturor lucrurilor. De unde avem certitudinea ca data viitoare va fi mai bine?

Tortura?

2009-08-02T18:28:00.005+03:00

Ultima saptamana a fost dedicata "trecutului" sau cel putin a regretelor legate de trecut. Sau nu neaparat regrete, dar in orice caz a persoanelor din trecut.

Vrem mereu sa le demonstram ca avem dreptate si ca fac o greseala despartindu-se de noi sau nealegand vreodata sa fie cu noi. Sunt unele dintre noi care simt ca este ceva... si nu e nebunie, ci pur adevar. Dar el alege alta cale. Si doare, si suferi, si nu intelegi, dar ii accepti decizia si pleci pe drumul tau. Aici mereu intervine dorinta aia de razbunare, dar razbunarea-i arma prostului si decizi sa fii inteleapta si sa-l lasi asa cum vrea. Apoi intervine dorinta sa-i arati ca o duci bine si ca nu ai nevoie de el. Iar incepi sa-ti faci scenarii, cum ca te intalnesti intamplator pe strada cand tu arati cel mai bine, radiind de fericire, eventual la brat cu vreun barbat superb si el va inghiti in sec. Dar nici asta nu se intampla. Si apoi intri in stadiul cel mai rau: treci peste. Si e cel mai rau pentru el. Tu ai avut toata bunavointa sa-i arati ca nu ia cea mai buna decizie, dar el nu te-a ascultat. Si incepi sa treci peste si incepi sa-l uiti. Eee... atunci va intalniti intamplator. Atunci te va vedea radiind de fericire (fara vreun plan diabolic in spate), atunci va incepe sa regrete sau sa-si dea seama ca poate... poate aveai dreptate.

Saptamana aceasta a fost dedicata aproape in intregime actelor de genul acesta. Week-end-ul trecut, Blondis i-a demonstrat copilului (ca altfel nu-i pot spune) ca ea s-a indragostit cu adevarat de altcineva si nu-i pasa deloc de el. Trebuia sa-i vedeti fata, cum se uita lung dupa ea, cum se citea in priviri... "hai mey... chiar nu mai simti nimic?" si cum ea il ignora, pentru ca chiar nu-i mai pasa.

Miercuri, Deda s-a intalnit cu William... ca de, asa fac ei. S-au tatonat de nu mai stiu nici ei de ei, s-au dus la mare, ca de... poate cine stie... reuseste William s-o recucereasca pe Deda. Din pacate, partea pe care n-o stie el este ca dupa atata "durere", ea nu se va mai putea intoarce vreodata. Trenul a cam fost pierdut de mult...

Si eu... m-am dus sa ma inscriu la master cu un super tip... super coleg de munca dupa care foarte multe fete sunt topite. Din pacate are prietena de 5 ani la care tine enorm si din pacate (sau fericire), pe mine chiar nu ma atrage. Dar Jack Berger nu stia asta atunci cand ne-a intalnit la facultate. Si se uita asa lung la colegul meu... Din pacate, nu am exagerat, desi puteam... A fost indeajuns sa-i vad privirea si sa-mi aud colegul: "hai mey... tu cu asta? Aveam asteptari mai mari de la tine"

N-am aranjat nimic. Nu am planificat absolut nimic. Si exact atunci cand trebuia sa se intample, s-a intamplat. Din pacate, nu vor raspunde niciodata la aceste "replici"; si din pacate, nici nu cred ca vor recunoaste vreodata ca avem dreptate, desi gesturile lor valoreaza mai mult de 1000 de cuvinte.

Si cred ca ilustreaza starea perfect, urmatoarea melodie. Deci... baietii... baietii... tortura?

Prea mult sau prea putin?

2009-07-28T18:12:00.003+03:00

Iti place de cineva. Si te chinui sa-i atragi atentia. Si te chinui. Si nu stii: e bine sa incerci sau nu. Si apoi te intrebi daca are sens. Oare nu tragi prea mult? Sau oare n-ai tras deloc? Oare ai tras vreun pic? Poate de fapt nu-ti place deloc. Sau iti place, dar speri ca nu pentru ca nu stii daca e reciproc. Si aici ajungi sa te intrebi: prea mult sau prea putin... implicarea ta... implicarea lui, chinuiala ta de a-i atrage atentia. Sau ajungi sa auzi: "dar tu nu tragi deloc de el, si desi e reciproc (adica ii place de tine), va jucati unul cu celalalt". Deci va jucati prea mult sau prea putin? Daca va jucati prea mult si se pierde pe parcurs sentimentul?

Am plecat 3 zile din Bucuresti cu gandul sa ma impac cu trecutul si sa-mi pun si mai multa ordine in ganduri. Am ajuns intr-un peisaj superb unde totul era propice dorintelor mele. M-am calmat. Am zis ca totul e in mintea si in inchipuirea mea. Ca la sfarsitul celor 3 zile, sa-mi spuna Blondis ca m-am inselat. Ca sentimentele sunt reciproce, dar nu stiu ce motive tampite nici unul dintre noi nu recunoaste si ne jucam ca 2 copii.

Si abia atunci am ajuns sa-mi pun tot felul de intrebari. Intrebari care de fapt contau cu adevarat. Imi place cu adevarat de el? Oare eu vreau ceva? De ce sa ne jucam? Doar pentru ca ne place sau pentru ca ne dam seama ca situatia in care ne aflam nu ne permite sa facem mai mult (acelasi loc de munca)? Sau pentru ca de fapt nu vrem noi mai mult?

Si daca prin jucatul asta, de fapt, ne pierdem? Daca ne jucam prea mult si pierdem sentimentul, farmecul? De unde stim ca ne jucam indeajuns? De unde stim ca nu ne jucam prea mult?

Visare?

2009-07-20T22:18:00.004+03:00

Am reusit sa imi pun ordine in ganduri, sa ma mai gandesc la multe, sa analizez, sa-mi amintesc si sa revin la niste lucruri...

In primul rand, mi-am amintit cum imi place mie sa fiu. Mi-am amintit cine sunt eu cu adevarat si cum imi place sa ma comport. Apoi, am plecat sa ascult pentru mai multa vreme muzica buna, care imi place mie: house, la mare... locul meu preferat.

Din pacate sau din fericire, in acest week-end am trait niste sentimente foarte ciudate, la care nu ma asteptam. Mi-am dat seama ca imi intorceam capul mereu sa ma uit dupa el. Apoi mi-am dat seama ca ma deranja ca nu dansa cu mine; dar la un anumit interval de timp venea si vorbea cu mine. Si mi-am dat seama ca imi placea asta. Apoi m-a luat de mana, intr-o situatie foarte ciudata, sa nu ne pierdem in multime... si aici m-am panicat si mai tare, pentru ca primul lucru la care m-am gandit a fost: cand o sa ajungem la grup o sa-mi dea drumul la mana si nu vreau asta.

Si m-a facut sa ma intreb: reactionez asa pentru ca il vreau pe EL sau pentru ca il vreau pe el? Am reactionat asa pentru ca simt nevoia de a fi cu cineva anume sau pentru ca intr-adevar e ceva pentru el acolo? Dar imediat dupa ce am constientizat ca s-ar putea sa simt ceva, nu m-am mai uitat dupa el, nu-mi mai pasa. Dar azi mi s-a facut dor si atunci cand l-am vazut... imi venea sa-l iau in brate. Si cel mai ciudat este ca nu ma vad cu el.

Si aici vine problema mea dubla. Visam mult si bine, eventual cu ochii deschisi, la cineva, asa cum ni-l/o dorim. Si speram mereu ca exista. Dar de unde stim ca este din acelasi oras? Daca Bucurestiul este prea mic pentru noi sau deja ne-am obisnuit cu el si ne trebuie cineva din afara lui? Si de unde stim ca exista... de unde stim atunci cand simtim ceva ca nu e de fapt in inchipuirea noastra, si ca exista cu adevarat? De unde stim ca nu este doar pura visare?

Visare

2009-07-11T22:14:00.004+03:00

Mi-e dor de tine. Dar mi-e atat de dor de tine, ca doare. Si stii care e partea ciudata? Ca stiu sigur ca nu iti vei da seama niciodata ca e vorba de tine, ci vei spera zilnic (daca citesti sau daca afli ca mi-e dor de tine) ca ma refer la altcineva.

Nu am de mult senzatia asta. Nici nu m-am trezit cu ea azi. Dar am constientizat-o astazi. As incepe mai melancolie nitel... niciodata sa nu ma apuc de carti pe care stiu ca o sa le ador. Pentru ca nu le voi lasa pana nu le termin. Sunt la al doilea volum deja... dupa 500 pagini, in 24 ore. Si partea interesanta este ca odata cu citirea lor, am inceput sa-mi dau seama... ca mi-e dor. Ca am anumite sentimente. Ca aveam anumite sentimente. Ca oricat de mult as incerca sa neg, totul este nemiscat.

E senzatia aia... nu pot asculta muzica pentru ca iti aduce minte. La draq... eu nu pot asculta nici artistul meu preferat, pentru ca, fara sa stii, legasem de tine anumite melodii. Ma dor anumite locatii, anumite prezente, anumite comportamente, anumite masini... Si am senzatia aia... ca e totul nemiscat; daca inchid ochii totul e la fel.. si nimic din lucrurile rele spuse sau facute, nu exista. Pentru ca refuz sa-ti stric imaginea cu prostiile tale copilaroase.

De ce vorbesc de visare totusi? Pentru ca atunci cand dor toate cele... atunci cand ti se pare ca doare ca draq... atunci cand iti recunosti ca ti-e dor... abia atunci oficial incepi sa treci peste. Nu vei trece niciodata peste, cu adevarat. Ramane in tine, orice ai face. Dar inveti sa traiesti cu durerea. Inveti sa o induri. E ca si cum in fiecare dimineata, te trezesti si iei un calmat de durere... si restul zilei nu simti ca doare. Uneori doare noaptea. Doare si noapte in sine, pentru diverse activitati de care iti aduci aminte, dar doare noaptea si pentru ca sedativele nu-si mai fac efectul.

Si cand inveti sa traiesti cu durerea, de parca ar fi o parte din tine, incepi sa visezi iar, cu adevarat. Incepi sa speri. Incepi iar sa visezi la printul pe cal alb, care sa vina sa te salveze, care sa faca lucrurile alea...care uimitor se alinieaza perfect cu ce vrei tu etc.

Nu imi dau seama daca sigur nu se trece niciodata peste. Nu-mi dau seama daca e de rau ca doare. Nu-mi dau seama daca e de rau si ca poate singuri ne refuzam sansa de a trece peste. Singura idee de care imi dau seama este ca vreau sa visez iar la al meu!

Fuck buddy

2009-07-06T22:20:00.005+03:00

Este ceva absolut normal, este un subiect comun si foarte aplicabil si tarii noastre. Sunt foarte multe persoane care au, ceea ce numesc americanii "fuck buddies", ceea ce s-ar traduce aproximativ "partener de sex".

Inca nu am ajuns la stadiul in care fiecare avem asa ceva, dar sunt multe persoane care au. Si nu este ceva neaparat rau. Avand in vedere ca suntem o societate plina de sexualitate, de ce sa nu ne-o exploram cat mai mult? Daca iesi dintr-o relatie sau nu esti in nici o relatie, se poate intampla sa ai chef sa ti-o tragi. Aici apare fenomenul. Apelezi la "fuck buddy" si te-ai "destresat".

Caracteristicile ar fi ca nu trebuie sa aveti intalniri, nu trebuie sa purtati conversatii, nu trebuie sa te intereseze neaparat ce-a facut in ultima vreme... nu trebuie sa arate superb, nu trebuie sa te uiti la nimic anume, ci trebuie doar sa va intelegeti bine in pat. Ceea ce scapa multe persoane de complicatii... nu mai intri in relatii, care iti solicita atatea, ci apelezi la fuck buddy, pana te stabilizezi si vrei o relatie care sa-ti solicite celelalte lucruri. Cu grija in schimb... daca ajungi sa ti-o tragi prea des cu acea persoana, risti sa dai intr-o relatie... sau sa incepi sa ai sentimente.

Acum... cum ti-l gasesti e mai dificil; unii apeleaza la rude (prietenul varului), altii apeleaza la agatat in cluburi si propus "afacerea", unii apeleaza la prieteni cu care n-au nimic in comun, dar cu care au fantezii, unii apeleaza la fosti si relatii "ratate", dar bune la pat... si cate si mai cate solutii. E mai naspa cu abordarea... mai ales atunci cand ti-ai pierdut fuck-buddy-ul si vrei unul nou. Nu stii unde sa cauti, la cine sa apelezi, si mai presus de toate, cum sa il abordezi.

Si totusi, ma intreb, oare e bine sa fugim de relatii, in acest fel, apeland la "fuck buddies"? Oare nu suntem prea directi si prea deschisi ca societate, de incepem sa avem toti "fuck buddy"? Oare nu ar trebui sa ne chinuim mai mult sa reuseasca relatiile?

Cautare

2009-07-04T23:28:00.003+03:00

Sunt momente in care te pierzi, momente in care iti dai seama ca nici tu nu mai stii cine esti. Momente in care iti vine sa dai anunt in ziar: "pierdut persoana plina de viata, nebuna, glumeata, hazlie... ofer recompensa consistenta atunci cand o gasiti". Sunt momentele acelea in care nici nu stii de unde sa incepi sa te gasesti, nici nu stii ce sa faci ca sa revii la ceea ce erai inainte, ti-e dor sa razi cu pofta, te-ai saturat sa fii sarcastic... si nu te mai regasesti in ceea ce faci.

Nici tu nu stii exact unde te-ai pierdut, nu stii ce a declansat acea pierdere de sine, dar nici nu stii cum sa revii. Ba chiar poti ajunge sa fii enervat de faptul ca nu poti reveni la cine erai in urma cu ceva vreme.. Incercam sa ne provocam, sa stam de vorba cu noi, sa iesim cu prietenii, sa dansam, sa ne uitam dupa sexul opus pe strada, sa comunicam despre ceea ce simtim... incercam foarte multe, dar de multe ori nu au un rezultat final dorit.

Nu cred ca tine de ceva anume, ci doar de senzatia de multumire. Cred ca ajungem in stadiul de a ne pierde, atunci cand nu suntem de fapt multumiti cu ceea ce ni se intampla sau de lucrurile prin care trecem. Si pentru ca pe moment, suntem in stare sa ignoram ca nu suntem bine si ajungem sa ne pierdem. Pentru ca ne ignoram pe noi de fapt. Ignoram dorintele noastre, nu suntem atenti la ceea ce vrem cu adevarat si... ne pierdem pe sine.

Eu as vrea sa fim mai atenti la dorintele noastre, desi stiu ca incercam mereu sa facem asta. Doar ca uneori nu ne ascultam cu adevarat dorintele. Avem impresia ca (nu) ne facem bine un lucru si... pe niste impresii de moment luam decizii care de fapt ne afecteaza mult mai mult. Si cum sunt convinsa ca aparentele inseala, as vrea sa fim mai atenti, sa luam decizii bazate pe argumente solide, pe care sa ni le aducem noi noua.

Si totusi, ma intreb, oare putem face asta? Oare putem sa ne bazam deciziile doar pe argumente proprii, nefiind influentati de extern si de oamenii din jurul nostru? Oare putem fii obiectivi, in cazuri in care suntem, de fapt, subiectivi?

licenta, nebunie si... fericire

2009-06-30T13:12:00.004+03:00

E asa ciudat, m-am trezit cu o stare super ciudata... fericita! Si imi trec atatea ganduri prin cap...

Scriem licente de nebune, ne dam restante, mariri si cate si mai cate. Ne gandim sa mai facem un an suplimentar de alta facultate, ne gandim sa dam la master afara, ne pregatim de Erasmus... si da, toate astea si multe altele, ni se intampla noua.

Si toate facem exercitii fizice, ca cica sa vrem sa revenim la forma de invidiat pe care o aveam acum 1 an... si ma tot gandeam, cat tragem de noi... unele alearga, unele fac pilates, unele inoata sau unele fac tae bo... si pentru ce? Ca daca nu am face-o pentru noi si am face-o pentru vreun zvapaiat... eu una m-as intreba in locul baietilor... oare se va mai uita la mine, daca o sa arate super bine? Daca tu ii ceri sa slabeasca, nu o sa-si dea seama ca nu o placi pentru minte, ci o vrei pentru corp si cand va arata bine, nu se va duce la altul?

Nebunie, in sensul ca... suntem nebune. Fiecare in felul ei. Deda are program de intalniri :P Ada s-a dus acasa, unde este ea cu adevarat... Mira zburda de nebuna prin tara... Blondis a avut o pierdere de o saptamana, dar s-a intors in forta si are chefuri... iar Kidu a reusit sa fie stapana pe sine si... sa-si dea seama intr-o noapte, ce vrea cu adevarat!

Fericire, pentru ca noi 5 suntem... Cum zicea melodia de la postul anterior... prietenii vin si pleaca, dar cei adevarati iti raman o viata. Nu te plac doar pentru cum arati, nu te plac pentru ce mananci, nu te plac pentru imbracaminte, nu te plac pentru bani etc. Te plac pe tine! Cu adevarat! Pentru ca am rabdarea si inteligenta sa stea ani de zile langa tine, sa te cunoasca cu adevarat si sa... se indragosteasca de tine, cel care esti cu adevarat.

Nu stiu de ce, dar de la starea de optimism teribil pe care o am acum, va invit pe toti care cititi sa aveti rabdarea sa cunoasteti oamenii de langa voi. Aparentele inseala si cel mai des, avem oameni in jurul nostru care merita atentia noastra.

Kidu

Bum sau pa

2009-06-30T01:11:00.006+03:00

Am stat ceva sa ma gandesc despre ce sa scriu astazi, pentru ca ma incercau multe subiecte si nu stiam care este cel mai relevant momentan. Dar avand in vedere ca am purtat conversatii pe aceeasi tema in ultima saptamana cu persoane diferite, m-am gandit ca despre asta trebuie sa scriu.

E just, orice relatie la inceput ar trebui sa aiba un bum, un ceva... acolo, nepalpabil, nemasurabil, de nevorbit, dar... ceva anume. Ceva care sa te faca sa-l suni brusc, ceva care sa iti pese sa-i cumperi ceva, ceva care sa iti ajute inimioara sa tresara cand il vezi. Just.

Dar... pentru ca da, din punctul meu de vedere este un dar, mai exista 2 tipuri de relatii.

Primul tip ar fi cel... al relatiei cu bum, dar egala cu zero. Avem exemple personale sau aproape exemple personale (Mira). Relatii care la inceput spui ca "mama... doamne", dar care ori se termina rau, ori nici macar nu incep. Din varii motive. Pentru ca de fapt acel bum nu exista, pentru ca de fapt acel bum inseamna vreau sa ti-o trag, pentru ca nu stau sa interactioneze la nivel intelectual persoanele etc.

Al doilea tip de relatie, ar fi cel fara bum, dar cu potential, in care descoperi bumul mai incolo nitel. Aici iar avem exemple personale (Blondis si eu). Exista sanse sa nu ai acel bum de la inceput, dar pe parcurs il descoperi. Si e mult mai misto decat cel de la inceput, de moment, pentru ca acest bum, descoperit ulterior este construit pe ceva mult mai tare.

Ni se intampla des sa judecam, fara sa stam sa gandim motivele din spatele actiunilor celorlalti. Si cum spuneam si in posturi anterioare, ajungem sa nu facem un compromis de moment, pentru ca... inca speram la acel ideal, cu care le vom simti pe toate la timp.

Dar oare trebuie sa tai o relatie pentru ca nu are acel bum de inceput? Oare relatiile construite de noi, cele fara bum, sunt mai proaste calitativ decat cele construite pe impulsul momentului, pe bumul initial?

PS: am pus un video, care merita ascultat/vizionat...

"some of the most intereting 40 year olds I know still don't know (what to do with their lives)"

"do one thing every day that scares you"

"your choices are half chance"

Durere

2009-06-27T02:09:00.005+03:00

Lucrurile prin care am trecut in ultima vreme, m-au adus in situatia de a intelege mai bine prin ceea ce trec deja unele dintre noi. Sincer, uitasem ce inseamna sa treci printr-o astfel de situatie: "nu pot. imi pare rau. nu ma uri". Uitasem ce inseamna sa treci printr-o despartire nu tocmai usoara/draguta.

Si o data aflata in aceasta situatie, m-am trezit ca trebuie sa-i fac fata. Aici se afla toata filozifia. Cum sa-i faci fata unui lucru pentru care nu erai pregatita, unei situatii la care nu te asteptai si pe care poate nu o vroiai?

Unele plang. Unele tipa. Unele asculta muzica trista. Unele se inchid. Unele nu trec niciodata peste. Unele ating lucruri dragi. Unele merg in locuri speciale. Unele se imbata. Unele sar in bratele altuia. Unele nu inteleg de ce si cauta raspunsuri. Unele apeleaza la amici. Unele fac sex cu necunoscuti. Unele sa duc in club. Unele injura. Unele acuza. Unele se acuza. Unele cauta scuze. Unele il suna. Unele incearca sa-l convinga ca nu e bine. Unele mediteaza. Unele fumeaza mai mult. Unele se uita la filme triste. Unele mint si spun ca sunt bine. Unele raman marcate. Unele scriu. Unele reproseaza. Unele pleaca la mare. Unele pleaca la munte. Unele pleaca. Unele se muta. Unele fug. Unele evita. Unele merg in parc. Unele stau in casa. Unele se refugiaza in munca. Sau poate toate le facem pe toate, fiecare intr-o alta situatie.

Si totusi, trebuie sa internalizam durerea, trebuie sa cugetam, trebuie sa asimilam si sa trecem peste. De fiecare data. Si de fiecare data, toti iti spun: "hai mey... treci peste... nu merita..." etc. Dar de la spus la facut este cale lunga. Pentru ca nimeni nu stie cu adevarat ce se petrece in sufletul tau. Poate nu vad toti cat ai dat in relatia respectiva, poate nu stiu toti ca incepusei sa tii la el, poate nu stiu tot ce s-a petrecut intre voi. Si indiferent ca stiu, tot tu trebuie sa treci prin asta. Singura. Sau din contra, ajungi sa te certi cu ei. De unde stiu ei ca nu merita?

Oricum, de intors nu se mai poate. Minim pentru ca nu vrea el. Doar ca pe moment nu intelegi. Si doare. Si abia atunci, de obicei, realizezi ca daca doare, inseamna ca era ceva... Dar de intors, nu se mai poate, nu? Si ajungi sa te intrebi, invariabil, "ce (ma) fac?"

Femei masculine

2009-06-24T23:48:00.006+03:00

Vorbeam cu Mira mai devreme... poate e vina noastra, ne-am masculinizat noi prea mult.

S-ar putea ca noi sa fim prea dure, desi de fapt ne-am fi dorit ca noi sa fim cele conduse si nu sa conducem. E just ca suntem femei puternice, e just ca avem personalitati puernice, dar asta nu inseamna ca ne dorim sa si conducem relatia respectiva.

Felul nostru de a fi, asa... mai dure, exista din cauza relatiilor anterioare, din cauza amprentelor lasate de ele in noi. Pentru ca ne este frica sa nu fim ranite inca o data, am ajuns sa fim dure in relatiile noastre; ne impunem, cerem sa fie ca noi, fara sa reusim sa transmitem ca nu ne place asa, ci doar ca ne este frica de a nu suferi din nou.

Vrem pe cineva alaturi de noi, care sa aibe grija de noi, care sa conduca in relatie, care sa fie un barbat pe langa noi, iar noi sa fim femeile in respectivele relatii. Vrem sa fim alintate, vrem sa fim gingase, vrem sa fim feminine, vrem sa purtam fuste, sa fim admirate pentru puerilitate, pentru inocenta, vrem sa ne uitam la emisiuni de moda, sa mergem la cumparaturi si sa comentam despre chestii feminine.

Am ajuns sa ne uitam la meciuri, am ajuns sa si cunoastem jucatorii, am ajuns sa cunoastem piesele de la masini, am ajuns sa citim reviste de business, am ajuns sa cunoastem componentele de calculatoare, bem bere, ragaim, injuram, ne uitam la filme de actiune sau porno (in cazuri mai grave) etc.

Am fost transformate in femei masculine, mai ales din cauza societatii, dar si din cauza experientelor anterioare; am ajuns sa jucam rolul barbatului in relatie fara sa vrem, am ajuns sa ii indepartam de noi pentru ca nu mai suntem feminine. Oare am ajung sa fim femei prea masculine, incat ratam toate relatiile?

Compromisuri

2009-06-24T01:24:00.004+03:00

In urma unei conversatii cu Blondis si in urma unei conversatii inainte de un film mult prea tare, am ajuns la urmatoarea concluzie: oare cat de mult trebuie sa compromitem?

Momentan suntem la varsta la care inca speram la acel/aceea si din cauza asta suntem in stare sa spunem pas inainte de a ajunge in vreun punct mai important, doar din cauza unei chestii marunte. Pentru ca suntem convinsi ca exista ceea ce ne dorim. Pentru inca credem in acel ideal.

Interesant ar fi sa ne trezim peste ani de zile, in relatii cu persoanele refuzate in trecut, pentru ca ne vom da seama ca de fapt am gresit; pentru ca poate ne vom da seama ca nu am facut toate compromisurile pe care ar fi trebuit sa le facem sau pentru ca poate ne vom da seama ca nu ne-am straduit destul pentru a construi relatia.

Si de fapt, din punctul meu de vedere, o relatie este o relatie doar in momentul in care ajungi la compromisuri, cu adevarat. Si sincer, mi se pare ca asta este adevarul. Renunti fara sa vrei la anumite lucruri, unele mai mari, altele mai mici. Poate renunti la faptul ca esti obosit si te duci sa-i aduci ceva din masina, desi n-ai chef. Poate renunti la fumat. Poate renunti la invatat la un examen. Poate cheltui mai multi bani, doar ca sa-i faci pe plac, poate renunti la a iesi afara zilnic cu prietenii, poate renunti la un serial... Si sincer, fiecare are alta valenta, pentru fiecare dintre noi. Pentru unii nu este important renuntatul la un serial, dar poate pentru celalalt este.

Dar avand in vedere lipsa de comunicare intre parteneri, nu vor ajunge niciodata sa cunoasca cu adevarat potentialul relatiei. Renunti doar pentru ca nu-ti place ceva anume. Dar poate persoana aceea nici nu este asa, ci a ajuns sa faca anumite compromisuri de dragul tau si nici ei/lui nu-i place sa faca respectivul lucru. Sau poate va vrea sa faca anumite compromisuri, care nu sunt majore pentru el/ea si relatia va reusi.

Stau acum, in miez de noapte, si ma intreb: oare cate relatii sunt esuate in start din cauza compromisurilor? Oare cate relatii sunt taiate mult prea devreme de a le cunoaste potentialul, din cauza compromisurilor, a lipsei de implicare sau a lipsei de comunicare?

Relatii

2009-06-23T14:54:00.004+03:00

Ziua de ieri m-a facut sa ma gandesc la relatii. Pentru ca toate lucrurile sunt ciudate, amestecate, sunt si frumoase. Dar depinde foarte mult de cum o iei.

Sunt relatii care ne deschid catre ceva nou si exotic, relatii care ne dau cu capul de pereti, care ne ajuta sa ne exploram si ne descoperim.

Sunt relatii care sunt vechi si familiare, cu care ne-am obisnuit; stim cum decurg lucrurile, dar calmitatea respectiva ne ajuta sa fim noi, cu adevarat noi.

Sunt relatii care ne aduc o gramada de intrebari pe buze, relatii care ne fac sa analizam foarte mult tot ceea ce se intampla, fara a mai ne lasa uneori sa ne bucuram de ceea ce avem cu adevarat.

Sunt relatii care ne poarta departe de locul din care am inceput, relatii care ne dezvolta atat de mult, incat ajungem sa nici nu recunoastem "locul" din care am plecat.

Si mai sunt acele relatii care ne aduc inapoi, relatii cu ajutorul carora reusim sa ne regasim pe sine.

Dar cred ca cea mai interesanta, cea mai provocatoare si cea mai importanta relatie este cea pe care o ai cu tine. Si daca reusesti sa si gasesti pe cineva care sa iubeasca persoana pe care o iubesti tu in tine, pai... ce ti-ai putea dori mai mult?

Amprente

2009-06-22T16:44:00.009+03:00

Ultimele 3 zile mi le-am petrecut la un congres, cu persoane care mi-au amintit de trecut. Implicit am ajuns sa ma intreb: "cat de mult suntem influentati de trecut?"

Vorbeam in posturi anterioare despre faptul ca nu ar trebui sa regretam nimic, pentru ca toate lucrurile pe care le-am facut, ne-au format caracterul pe care il avem astazi. Si acest caracter, din prezent, ar trebui sa-l adoram; caci daca nu, si avem regrete, inseamna ca trebuie sa schimbam ceva. Neaparat.

Dar am ajuns sa ma intreb, oare cat de mult traim in prezent influentati de trecut? Si aici ma refer la partea negativa, daca pot zice asa. Initial ma gandeam ca traim influentati de prima relatie; asa cum s-a comportat primul/prima ne asteptam sa se comporte si urmatorii. Apoi mi-am dat seama ca exista sansa sa traim influentati de relatiile anterioare, in general.

Nu putem mereu lua lucrurile de la 0. Invariabil, indiferent ce zice oricine, plecam de la un start fals. Inconstient. Nu ii spun ca ma vad cu fostul, pentru ca fostul a reactionat urat cand i-am spus ceva de genul. Sigur daca ii spun lucruri d-astea, o sa reactioneze asa, pentru ca asa a reactionat si fosta. Nu ma pot implica emotional, pentru ca ultima/ultimul mi-a frant inima. Si stiu ca am mai vorbit de acest lucru, doar ca acum analizez din alta perspectiva.

Oare daca nu ne-am mai lasa influentati de trecut, am putea fi persoana care suntem in prezent, cu adevarat? Oare este adevarat cand spunem ca nu traim in trecut, ci in prezent alaturi de persoana cu care suntem atunci? Oare nu de fapt traim in trecut mereu, doar pentru a trai prezentul?

Sau poate de faptul traim intr-un prezent indepartat povestea din trecut. Poate am ajuns atat de dependenti de durerile respective, intrucat ni le repetam la nesfarsit, fara sa ne dam seama ca noi suntem cauza lor si ca de fapt nu cei din jur ne vor raul, nu e vorba de incompatibilitate si nici nu e vorba ca suntem prea dificili.

Poate intr-adevar nu ne acordam noua sansa sa crestem, sa trecem peste, sa ne dezvoltam, sa dezvoltam ceva nou. Poate de fapt noi ne tinem din a evolua, din a trai clipa, din a construi cu o noua persoana, din a fi fericiti. Poate nu e vina nimanui decat a noastra. Si poate singura posibilitate este comunicarea, daca nu ne-ar fi prea frica de partea asta, si doar daca am vrea cu adevarat sa construim ceva nou.

Sincer, oare cat de mult ar trebui sa fim influentati de trecut? (si sincer, consider ca raspunsul sincer este oferit doar noua, in sinea noastra...)

Unele nu pot fi imblanzite...

2009-06-18T14:37:00.004+03:00

O mini-revelatie acum cateva zile pentru mine... de ce anume ne este noua greu sa gasim ceea ce ne trebuie sau de ce atatea relatii nu ies bine.

Pur si simplu, unele dintre noi nu putem fi imblanzite. Trebuie sa fim lasate sa zburdam linistite, pana cand gasim pe cineva care poate alerga in acelasi ritm cu noi.

De fapt, nu cred ca e vina cuiva anume; e doar vina nepotrivirii. E dificil sa gasesti pe cineva care alearga in acelasi ritm cu tine. Dar nu ar fi frumos daca am gasi atat de repede; e mai frumos daca stam si cautam si incercam. Ne dezvoltam, invatam si cand ajungem langa o persoana care alearga in acelasi ritm, totul pare la locul lui. E atat de bine, pentru ca deja am trecut prin toate nebuniile si pentru ca ne cunoastem sufiecnt de bine sa stim ce vrem, ce ne place, cum suntem...

Nu e vorba de imblanzit, de spart, de decodat... e vorba de gasit persoana care are aceeasi vibratie si caruia nu-i va fi greu sa inteleaga de ce esti tu asa. Pentru ca nu mai e nevoie de cuvinte, de explicatii, de nimic. E totul ok. Nu e perfect, e ok. Si e cel mai ok, in toata puterea cuvantului.

Mai jos e filmuletul de unde am avut mini-revelatia... la final, spune un lucru foarte interesant...

"Maybe some women aren’t made to be tamed; maybe they need to run free until they find someone just as wild to run with..."

Cat dai/ceri?

2009-06-16T23:56:00.007+03:00

Stateam si ma intrebam... cat dai unui om, cat dai unei relatii, cat dai intr-o relatie?

Sunt infinite, daca nu toate, cazurile in care ajungi sa te intrebi intr-o relatie cat sa dai. Pana unde te lasi sa fii vulnerabil in fata persoanei respective?

Oricum probabil ca de la inceput te intrebi incotro, de ce si cat sa te implici. Si oricum, de fiecare data, gresesti. Ajungi sa compari sau sa analizezi prea mult. De data asta nu fac asta, pentru ca am mai facut-o si am sfarsit prost. Cu ea/el nu o sa fac asta, ca am facut cu fosta/fostul si a fost urat. Acum doar o sa ma distrez, nu ma implic. De data asta o sa astept sa faca el/ea primul pas; ultima oara cand am facut eu asta a iesit urat.

Si totusi, nu ma pot abtine sa nu ma intreb: de ce sa compari, de ce sa analizezi? Poate de data asta e diferit, pentru ca fiecare suntem... altfel. Poate merita sa faci ceva anume, pentru ca persoana asta va interpreta/reactiona diferit.

Si oricum, invariabil, mereu, ajungem sa ne intrebam: cat o sa dau de data asta? Pana unde sa ma implic? Pana cand/unde sa-mi deschid sufletul, sa ma vada cine sunt eu cu adevarat? Cand sa-i marturisesc sincer ca m-am indragostit? Sau cand sa-i marturisesc ca imi place mult persoana lui/ei si... as vrea sa trec la alt stadiu al relatiei? De multe ori, ni se intampla sa spunem ca mergem cu valul si vedem incotro ne poarta... dar asta nu te salveaza de la intrebarea "cat dai?"; pentru ca suntem oameni, pentru ca avem sentimente si pentru ca simtim.

Aici apare ipocrizia... pentru ca raspunsul ar trebui sa fie "cat ceri". Trebuie sa dai intr-o relatie atat cat ceri. Dar de multe ori ne aflam in situatia de a cere mai mult decat suntem dispusi sa oferim noi insine. De multi ori nu ne punem in locul persoanei celelalte, sa vedem lucrurile dintr-o alta perspectiva, sa vedem ca un lucru marunt pentru noi, poate reprezinta un lucru mult mai mare pentru celalalt.

Cat ar trebui sa dam/cerem intr-o relatie, ca sa reusim sa ne fie bine (pentru ca asta vrem, de fapt)? Cat ar trebui sa oferim, pana unde sa ne "facem" vulnerabili? Pana unde sa ne deschidem sufletul?

Frica

2009-06-14T02:57:00.007+03:00

Stam si analizam mereu tot ceea ce se intampla, tot ceea ce ne inconjoara, ceea ce ni se intampla. Doar ca uneori nu ar trebui sa facem asta. Ar trebui doar sa traim constient clipa.

Si pentru ca vorbeam despre analizat, am dat in conversatie despre analizatul fricii. De multe ori nu facem ceva, pentru ca ne este frica. Nu dam mesaj, nu ne luam inima in dinti si nu mergem s-o/sa-l invitam afara la un suc din frica.

Si totusi analiza fricii e mai adanca. Ti-e frica. Atat. Stii ca o/il vrei, dar nu e momentul. Cine stabileste care e momentul? Sa-ti permiti sa pierzi un tren o data sau sa-l pierzi chiar de mai multe ori, doar pentru ca tu simti atunci ca nu e momentul. Dar de fapt, stabilesti asta pentru doua persoane, nu doar pentru tine. Automat tragi o concluzie, iei o decizie pentru inca o persoana. Si cine esti tu, in definitiv, sa decizi asta pentru amandoi?

Sa traiesti ceva uimitor de frumos, sa traiesti ceva atat de frumos... dar sa-ti fie frica ca nu e momentul oportun pentru a trai asa ceva. De ce sa te pierzi atat in analizat? De ce sa iei tu o decizie?

Si ma intreb: oare e bine sa ne fie frica? Oare e bine sa ne lasam pe mana lor si sa credem ca deciziile luate de el/ea pentru noi sunt deciziile bune?

O melodie care rascoleste trecutul, care readuce in prezent trairi, care chestioneaza viitorul, o melodie pe care acum mult timp mi-a "dedicat-o", o melodie care-l declara melancolic, dar care totusi sugera ca se abtine de la ceva din vreo frica tampita. Si aici insist si mi-ar fi placut prea mult sa-mi si raspunda candva la ea: "cat de sigur esti ca nu-ti va parea rau, cu adevarat?"

PS: poate m-au complesit amintirile, poate am (re)citit prea multe discutii de acum 3 ani, poate mi-am amintit de vise neimplinite sau implinite partial, doar pentru ca m-am lasat purtata de el si de deciziile lui. M-am lasat cu totul pe mana lui, am avut incredere si am stiut ca face bine. Acum sunt impacata, dar nu ma pot abtine: "oare nu va regreta el?" Si atunci, abia atunci, poate, ne vom da seama ca e prea tarziu si ca nu trebuia sa se intample asa ceva, ca trebuia sa fie altfel; dar "astazi chiar de m-as intoarce, a-ntelege n-o mai pot"

ups... ?!

2009-06-10T23:14:00.005+03:00

Am mancat in doar o luna zile, toate, o mana de baieti... la propriu :)

Nu am vrut, n-a fost intentia, ba chiar unele au fost dureroase, dar, am reusit sa "trecem" toate prin minim un baiat in ultima luna de zile.

Blondis a reusit sa inteleaga ca nu merita, pentru ca se gandea la un singur lucru si nu era ok. Deda s-a pus pe primul loc si si-a "urmarit" interesul. Ada a reusit sa se descopere si sa treaca peste toate fantomele trecutului. Mira a inceput sa-si puna ordine in viata si sa descopere ce vrea cu adevarat. Iar eu... am demonstrat, fara voia mea, ca numele de Jac Berger i se potrivea mult prea bine...

Iar acum, "refacerea" se face in... trecut, prezent sau viitor. Unele aleg sa traiasca nitel in trecut, unele recurg la metode prezente, in vreme ce altele recurg la trairea viitorului.

Si totusi... daca noi nu ne-am dorit asa ceva, de ce sa ni se intample? Desi una dintre noi deja incepe sa construiasca serios... Deci poate suntem totusi pe drumul cel bun. Pana una alta, avem cea mai tare gasca!

Timpul le rezolva pe toate... oare?

2009-06-09T17:26:00.004+03:00

Ni se intampla atat de des sa mergem pe impulsul momentului, sa traim clipa, sa facem cum ne taie capul in momentul acela, fara sa ne gandim la repercursiuni. Si aici nu ma refer la cele asupra noastra, proprie si personala, ci asupra celor din jur.

Ne dam seama ca noua ne facem bine, ca noi probabil ne vom simti bine si o facem. Fara sa ne intrebam daca sunt persoane in jurul nostru ranite de respectivul gest/act etc.

Opreste-te. Ia-ti 5 minute. Stai si gandeste-te cum ii afecteaza actiunile tale pe cei din jurul tau. Stai si intreaba-te daca chiar iti pasa. Daca tie ti-ar placea sa ti se intample asa ceva, daca tu ai suporta un asemenea gest, fapt.

De atatea ori ni se intampla sa aruncam totul pe timp, sa spunem ca le facem mai incolo, ca o sa avem timp sa reparam, sa recuperam... dar daca nu se intampla asa? Daca amanatul acesta la nesfarsit, este nesfarsit? Daca amanam mereu?

Suntem oameni. Si oamenii sufera. Chiar daca n-o arata. Si unii fac sacrificii si imbraca o haina groasa, ca sa nu vada nimeni cum le este rupta in mii de bucatele inima. Si nu vor spune niciodata cat au suferit. De ce sa ne ranim intre noi? Oamenii sunt minunati, fiecare in felul lui. Nu merita sa fie raniti de cuvinte grele, doar pentru ca avem impresia ca vom repara totul candva.

Nu mai amana! Fa-le acum! Poate maine nu exista; poate gestul il/o raneste si nu vei mai avea niciodata ocazia sa repari.

Interpretari

2009-06-08T23:51:00.004+03:00

Toata viata noastra este guvernata de interpretari. Ce-ar fi daca de maine toata lumea ar spune ce gandeste cu adevarat?

Ideea a plecat de la ce-ar fi daca am citi mintile oamenilor. Ne-am speria? Ne-am panica? Ne-am supara? Sau am fi mai impacati cu tot ce se intampla in jurul nostru?

Pentru ca suntem guvernati de interpretati. "Ce-a vrut sa zica prin acel mesaj?", "Ce-a vrut sa sugereze cu ideea aia?", "Ce-a vrut sa insemne gestul respectiv?", "Oare a vrut sa sublinieze ca...?". Mereu ne gandim la ce este cu adevarat in spatele actiunilor noastre, in spatele gandurilor, in spatele ideilor noastre.

Ce-ar fi daca nu am mai pastra macar 1% pentru noi? Ce-ar fi sa spunem ce gandim cu adevarat? Ce-ar fi daca am incepe sa spunem tot adevarul? Oare il suportam? Sau nu suntem facuti pentru asa ceva? Parca nativ avem ceva impotriva lui... Il cerem, dar nu-l spunem. Poate creierul uman nu concepe sa citeasca minti, pentru a ne proteja. Pentru ca nu am suporta adevarul.

Cum ar fi brusc, sa vedem o persoana in fata noastra care se uita aparent atent la noi, care aproba ceea ce zicem si sa-i auzim gandurile, care de fapt sugereaza ca... nu le pasa? Sau cum ar fi sa ne certam cu cineva (mai ales persoana iubita), sa zica "ai dreptate", dar in gandul ei/lui sa zica... "putem termina mai repede? Oricum tot eu am dreptate, dar vreau sa mananc/sa ma uit la film/sa mergem afara/sa ne-o tragem." Cum ar fi sa ti-o tragi cu cineva si sa-i citesti gandurile "nu asa... bey... stai mai incolo... hai mey, ca nu e greu, nu vezi ca nu-mi place? Off... iar nu ajungem nicaieri... daca era fosta/fostul stia ce sa faca."

Nu-i mai usor sa spunem adevarul? Nu e mai usor sa construim cu persoana de langa? (chiar daca nu vezi un viitor cu persoana respectiva, dar de unde stii ce-ti rezerva viitorul, daca nu-i dai voie sa se dezvolte?) Nu e mai usor sa spunem ce vrem/gandim cu adevarat?

4 minute

2009-06-05T15:33:00.005+03:00

Inspirata de celebra melodie "4 Minutes", azi sunt nitel diabolica.

Ce ai face daca ai mai avea 4 minute de trait? Nu o zi intreaga, nu o secunda, nu 1 ora... 4 minute.

Pentru ca am o vaga impresie ca toti din jurul tau carora cica le pasa, toti cei care spun ca le place ce fac acum cu tine, toti cei care iti zic ca te apreciaza pentru varii motive, nu ar incerca deloc sa dea de tine in acele 4 minute.

Eu stiu ce-as face. Si e surprinzator. Nu e nimic din ceea ce s-a astepta lumea din jurul meu sa fac. As suna-o pe mama, pe Ali si pe tatal meu biologic. Si as fuma o ultima tigara. Cu pofta. Asta in 3 minute. In acelasi timp as da 4 sms-uri sa multumesc fetelor mele pentru cea mai tare perioada din viata mea: din ianuarie 2009 pana acum. Iar in ultimul minut, as sta cu mine de "vorba" si as incerca sa-mi amintesc toate momentele minunate ale vietii mele.

Sincer, mi-ar placea sa primesc comment-uri multe la postul acesta. Ce ai face daca ai mai avea 4 minute de trait?

Kidu

Super gagici

2009-06-04T13:06:00.006+03:00

Nu pentru ca suntem cele mai tari, nu pentru ca suntem narcisiste, nu pentru ca suntem rele, nu pentru ca suntem mandre, ci pentru ca suntem noi. Si pentru ca avem increderea ca o sa facem lucruri foarte tari!

Nu pentru ca suntem prea tari pentru ei, nu pentru ca ne consideram prea tari in general, ci pentru ca suntem inteligente, destepte, de viata, zglobii, jucause, copilaroase, nebune, stim sa glumim, pentru ca suntem bune prietene si pentru ca suntem NOI !

Pentru ca meritam! Si daca nu am aratat-o pana acum, o s-o aratam cu siguranta in viitor! Si o sa se uite la TV, in ziare si o sa vada stiri despre noi... noi, agenti ai schimbarii, noi femei adevarate, carora nu le este frica sa poarte o conversatie inteligenta, ca de la egal la egal cu nu stiu ce magnat.

Pentru ca nu ne este frica sa spunem lucrurilor pe nume, pentru ca nu se ascundem in spatele regulilor, pentru ca suntem sincere si directe!

Urmatoarele 2 melodii descriu destule...

Kidu

Lucrurile nu sunt ce par a fi, ci ceea ce vrem noi sa fie!

2009-06-03T22:49:00.005+03:00

Ca tot vorbeam noi de reguli in posturile anterioare... regulile alea sunt create de cei mai mari, lasate mostenire pentru noi si... in loc sa le schimbam, ne conformam lor.

Pentru ca aproape toate am vazut "He's just not that into you", nu m-am putut abtine sa nu comentez. Chiar cred ca are o mare dreptate. Toate lucrurile alea sunt in capul nostru, in mintea noastra.

De ce sa le cautam scuze mereu? Nu te-a sunat, pentru ca nu vrea sa te sune! Nu te-a invitat afara, pentru ca nu vrea asta. Si poate da, nu te-a sarutat pentru ca nu vrea sa te sarute! Nu exista ca e timid si ca nu are curaj... ma lasi? Daca vrea, te cauta. Daca vrea, te invita la un suc. Daca vrea sa te vada, vine in miez de noapte sa-ti ureze "vise placute".

De ce sa le cautam scuze mereu? Ace nu m-a cautat, pentru ca nu-i pasa! Eddy nu a pus poza acolo, ca sa o vezi tu, ci pentru ca asa vroia el. Pe Deda n-o cauta, pentru ca nu ii ofera ea ce cauta el. Punct. Lucrurile sunt mai simple decat le credem noi.

Toata partea aia de poveste, pe care o visam toate, POATE o sa se intample o singura data in viata noastra. Cu cel cu care ne vom lua. Atat. Daca el vrea sa te vada, daca el vrea sa iasa cu tine, te va cauta. Isi face timp sa te scoata la un suc, sa te duca la un film, gaseste mijloc de transport pana la tine in miez de noapte.

Pana cand o sa fim si noi exceptia, pentru un singur baiat, ramane sa traim clipa si sa ne distram. Momentul asta nu o sa se intoarca niciodata! Ba din contra, poate se intampla ca in "The Ghosts of Girlfriend's Past" si vor ajunge singuri sa isi dea seama ca noi eram exceptia lor, dar e prea tarziu.

Nu le mai cautam scuze! Daca ne vor, o sa se agite si o sa iasa si exceptia aia la iveala! Exact cand trebuie, cu cine trebuie, unde trebuie, cum trebuie!

Kidu

PS: am adaugat urmatoarea melodie... chiar ar trebui sa fie ilegal sa ranesti o femeie. Desi aici as schimba in... ar trebui sa fie ilegal sa ranesti oameni.

Daca nu acum, atunci cine?

2009-06-03T02:09:00.007+03:00

E prea ciudata povestea noastra din ultima vreme. Prea multe lucruri, prea ciudate, prea incurcate, lumea prea mica... Intr-o perioada atat de scurta, toata lumea noastra e cam pe dos... totul s-a schimbat destul de mult in ultima vreme si s-a schimbat cum nici nu ne-am fi inchipuit.

Desi suntem destul de atente cu sesiunea si cu examenele, unele dintre noi inca mai au timp si de nebunii... Deda invata. Rau. Si e prea ocupata momentan cu asta; si are logica: an terminal, licenta, pai daca nu acum, atunci cine?

Mira este la plimbari. Plimbari ciudate, interesante, in miez de noapte sau in plina zi pe campuri de "ciulini"... Profita la maxim de orice fel de ocazie de a se... distra/simti bine. Si n-o condamn. Il cunosc si pe el. Si pot spune ca merita, e tare si daca nu acum, atunci cine?

Ada se recupereaza. Ada se cauta pe sine, cauta drumul potrivit. Nu l-a pierdut, doar ca uneori avem senzatia ca nu-l vedem, desi este chiar in fata ochilor. Doar pentru ca... uneori doare prea tare povestea in sine sau doar pentru ca doare prea tare sa treci peste, pe moment. Trebuie sa se gaseasca la loc si sa realizeze ca daca nu acum, atunci cine?

Blondis... traieste clipa. Exact cand s-a oprit, exact atunci i s-a intamplat. Cum ziceam, lumea mica, il cunosc si merita. Din punctul meu de vedere. Dar cine sunt eu sa zic parerea mea? Conteaza ca se plac ei. Conteaza ca incepe o noua poveste probabil si probabil una frumoasa. Dar asta depinde doar de ei. Ca daca nu acum, atunci cine?

Eu sunt fericita. Si optimista, desi n-am motive concrete. Sau poate am... ca Ace m-a ajutat sa il scot cu totul din "mine". Singur. Sunt multumita ca am avut "closure". Dar sunt dezamagita de el. Dar mandra si fara regrete, pentru ca am mai invatat ceva. Visam zilele trecute la semafor cu masina, de ma claxonau colegii de trafic ca nu plecam de la stop... e asa de dragut ce mi se intampla acum. Sa-i zicem Jack Berger (cine cunoaste personajul, stie de ce) :) Se poarta tare dragut cu mine si imi place tare mult cum se desfasoara toata povestea. Abia astept sa o descopar treptat... Daca nu acum, atunci cine?

Nu ca am vrea sa ramanem ancorate in "traieste clipa", nici macar nu avem vreo dilema acum. Doar ne intrebam: "daca nu acum, atunci cine?"

A (nu) pierde trenul

2009-05-27T12:06:00.003+03:00

Cred ca vorbesc cam des in ultima vreme de un singur lucru: traieste clipa.

Astazi privesc totul din alta perspectiva: a (nu) pierde trenul - e o vorba de cand lumea... si nu pot sa nu ma intreb: daca tot visand asa, nu pierdem trenuri importante. Doar pentru ca ne este teama sa urcam in ele, doar pentru ca nu stim cum sunt si ne e teama de necunoscut, pentru ca nu vedem trenul din fata noastra, pentru ca avem impresia ca ne va astepta o viata intreaga, pentru ca avem incredere ca nu putem gresi.

Facem planuri ca ne vom asteptam 5 ani. Facem planuri ca abia la 28 de ani ne casatorim. Facem planuri ca ne focusam pe viata profesionala pana la 30 de ani. Facem planuri ca ne distram, pentru ca ne permite varsta. Dar strica daca te distrezi cu persoana iubita langa tine? Strica daca te bucuri de nebunii cu persoana iubita alaturi? Strica daca impartim nebunia in cupluri? Strica daca te bucuri de mare alaturi de un amic foarte bun?

De ce sa nu putem fi deschisi, independenti, nebuni, sa traim clipa impreuna? Doar pentru ca unora le este frica de angajamente? Sau pentru ca unora de este frica sa riste? Sau doar pentru ca ne sperie necunoscutul?

Eu ca spun, din experienta proprie, ca se poate. Se pot imbina. Toate. Si se poate trai clipa. Cu oricine langa tine. Depinde doar de tine. Fa-ti curaj si suna-l. Fa-ti curaj si invit-o la o cafea. Trebuie sa avem curaj sa ne invitam la un rasarit de soare la mare. Uneori, o zi noua va poate surprinde in cele mai frumoase ipostaze.

Ne impiedicam prea des in reguli, in frici, in neintelegi... eu as da orice sa nu pierd nici un tren vreodata. Nu am regrete in viata. De ce as incepe acum? Asa ca eu o sa-l sun!

Kidu

Dreams come true

2009-05-25T01:01:00.004+03:00

Stiu ca e mult spus vise. Stiu ca am scris deja un post in seara asta, dar in urma conversatiei intre noi 5... m-am decis ca este momentul sa citez un serial mult iubit de-al meu. Nu am sa-l traduc pentru ca isi pierde din farmec...

Noi 5 nu ne vom pierde niciodata sperantele ca se intampla exact ce trebuie, cand trebuie, cum trebuie, unde trebuie, cu cine trebuie, asa cum trebuie!

Take a look at yourself in the mirror. What do you see looking back? Is it the person you want to be? Or is there someone else you were meant to be, the person you should have been but fell short of? Is someone telling you that you can’t or you won’t? Because you can. Believe that love is out there. Believe that dreams come true every day. Because they do. Sometimes happiness doesn’t come from money or fame or power. Sometimes happiness comes from good friends and family and from the quiet nobility of leading a good life. Believe that dreams come true every day. Because they do. So take a look in that mirror and remind yourself to be happy, because you deserve to be, believe that. And believe that dreams come true every day. Because they do.

Kidu

Pe repede inainte

2009-05-24T22:38:00.005+03:00

Este atat de ciudat cum decurg lucrurile uneori; cum iti doresti sa se intample totul atunci! dar fix atunci; si nu se intampla atunci, ci atunci cand trebuie...

Asteptam. Si nu asteptam. Ne jucam. Dar suntem seriosi. Traim clipa. Dar mintea ne este in viitor sau trecut.

Deda asteapta un semn. N-a mai vorbit cu el si s-a decis ca mai bine ar fi sa astepte s-o caute el. Din pacate, se pare ca regulile se aplica in continuare.

Mira se pare ca, in sfarsit, incepe sa vorbeasca cu cine trebuie si despre ce trebuie. Comunicarea este cheia; doar ca situatia este un pic dificila si de aceea, ei o vor lua incet.

Blondis este din nou cu mintea la un baiat. Surprinzator altul; fapt care ne bucura teribil. Dar din pacate, ei se joaca. Si ea vrea sa incerce sa astepte, dar ar vrea sa se miste lucrurile un pic mai repede.

Ada se bucura tare mult de independenta ei si de libertatea de care dispune. Traieste in prezent, se bucura de tot ceea ce o inconjoara si incepe sa se rupa de trecut.

Eu sunt un pic bulversata. Nu mai astept nici un semn. Sunt prea dezamagita. Ma joc, desi parca as vrea sa nu o fac. Nu ma joc cu Ace, dar el se joaca cu mine. Desi nu ne mai jucam de mult, de fapt. Vreau incet, dar ma misc prea repede. Traiesc clipa, dar ma bulverseaza trecutul. M-am schimbat, traiesc in prezent, ignor trecutul, dar nu primesc nici un ajutor. Doar reprosuri ca ma misc prea incet. Sau ca (nu) ma joc. Sau ca "ce mai astept?"

Uneori nu se sincronizam. Uneori facem compromisuri, pentru a poza intr-o sincronizare. Dar ce are daca nu ne ies toate bine? Joaca-te, dar fii serios. Arata-i ca tii la ea, dar fii distant. Traieste clipa, dar pretuieste trecutul pentru ca el te-a format. Asteapta viitorul, dar construieste-l atent.

Traieste ca si cum maine n-ar exista!

Kidu

Fericire

2009-05-22T22:06:00.007+03:00

Este oare posibil sa reusesti sa treci peste tot si sa gasesti o persoana care sa te faca fericit(a) "out of the blue"?

Incep sa ni se aranjeze toate. Incet, incet pentru toate 5. Incet, incet ne calman, ne linistim, prioritizam, facem alegeri sau... mergem mai departe.

Ciudat este cum ma simt eu, personal. Nu se cheama ura ce am pentru Ace, e ceva mai... Si mi-am dat seama ca nu ma mai leaga nik atunci cand brusc si dintr-o data m-a contactat si nu am schitat nici un gest. Sunt prea multumita cu ce am acum.

Fericirea nu se cumpara, nu e in rate, ci e acolo. Trebuie doar sa ti-o doresti foarte tare si vine! Fara doar si poate, daca ma intrebati acum o saptamana daca e posibil sa mi se intample mie asa ceva, nu as fi crezut nik.

Acum vine partea si mai interesanta... pentru ca tot zicea Mira ca se intampla cand trebuie; m-am intalnit random cu Ace. Ce ciudata era senzatia de ignorare reciproca, desi mai ciudata a fost senzatia lasata dupa conversatia avuta (pana la urma am vorbit un pic) - cred ca ii parea rau, imi tot spunea ca nu se poate da timpul inapoi, ca e vina lui si gata; stie ca el a gresit, dar n-a tinut de el. Mi-a rupt inima in mii de bucatele; se poate intoarce de cate ori vrea, deja nu mai pot. Deja nu mai vreau!

Acum sunt fericita!

Ne sarutam sau ce facem? (part 2)

2009-05-18T23:02:00.006+03:00

Ca tot vorbeam zilele trecute de Deda si de mine... acum e randul Mirei... acum, oficial, toate 3 suntem in aceeasi situatie... Asteptam ceva concret... ca tot vorbeam (ma repet) de regulile tampite la care ne supunem zilnic... care da primul un semn, care da primul mesaj, care e primul... Si cum nu putem face noi primul pas, asteptam sa-l faca ei; doar ca am impresia ca si ei asteapta acelasi lucru, dar din cu totul alte motive...

Acum sa detaliez... Mira a fost la o intalnire azi. Faza interesanta este cum s-a intalnit cu el: la noaptea muzeelor s-a intalnit cu fratele lui geaman si avand in vedere ca noua ei politica este "do smth stupid everyday", i-a sunat astazi sa vada ce mai fac si s-a trezit cu o intalnire...

Deda a tot iesit cu Vlad afara, s-au mai vazut, dar acum tace. Nu a mai primit nici un semn de la el si acum asteapta sa vada ce s-o mai intampla.

Ce sa mai zic de mine, ca... numai la invatat pentru examene nu-mi sta mintea. Eu am spart regulile. Mi-am luat inima in dinti si am zis ca ce-o fi o fi... sa-i dau un mesaj, poate o fi interesat. Dar nu am primit concret de la el, ceea ce m-a buversat nitel. Poate interpretez eu iar gresit semnele.

Noua chiar ne place de ei. Sincer. Chiar vrem chestii faine cu ei si vrem ceva mai departe de doar o seara. Doar ca ne tot prindem in regulile astea si nimeni nu cedeaza si aparent pierdem... Serios, noi am ajuns exasperate de regulile alea tembele!

Repetam din nou concluzia: "Ne sarutam sau ce facem?"

PS: foarte tare ideea Mirei: suntem ca pe o plasa de oportunitati, ca niste "paienjenuti". Trebuie doar sa dai cu mana si pac... ai prins ceva. Iti da aripi sentimentul trait... fluturasii in stomac si toate cele, care apar in urma unei simple nebunii de a dormi in pat cu o persoana pe care o cunosti de 24 ore... ce se poate intampla rau? Hai sa fim nebuni, hai sa traim clipa, hai "bey, tampi, sun-o si invit-o la o intalnire"

24 ore

2009-05-17T14:38:00.006+03:00

Vineri a fost timpul pentru mine si Deda; dupa atatea povesti si nebunii din partea celorlalte 3, a venit randul nostru.

Uimitor, in acelasi timp, vineri, dupa ora 10:00, am trecut prin aceeasi experienta, cu mici diferente. Ne-am intalnit undeva cu tipii, ne-am dus si am baut ceva intr-un local, dupa care tipii ne-au facut surpriza de a ne aduce la mare. Experienta traita este una uimitoare. Era exact ceea ce avem nevoie. Persoane inteligente, amuzante, inopinante, atragatori si toate cele... o situatie superba si... eliberatoare.

Eu cand am aflat ca Deda a trecut prin absolut acelasi lucru ca si mine, cu diferenta de loc si de ora (2 ore), am ramas socata! Asta da coincidenta. Am reusit sa spargem regulile, nu am mai tinut cont de ele, am facut ce ne-a dictat inima si totusi n-am facut nimic. Deda s-a sarutat cu el, eu nici atat, dar povestea a inceput.

Indiferent ce urmeaza, pentru noi acele 24 ore au fost uimitoare si ne-au deschis ochii. Chiar daca ar fi fost sa se opreasca la ora 20:00 sambata, dupa 24 ore de nebunie, tot ar fi fost superb. Pentru ca cineva ne-a aratat ca se poate nebunie, se poate sa dai cu ele de reguli de pamant, sa fii tu, sincer, sa te deschizi si sa incepi ceva nou.

Desi cred ca ar fi mai interesant daca nu s-ar opri dupa acele 24 ore...

Reguli

2009-05-14T21:40:00.004+03:00

Eram sigura ca ma voi intoarce cu "material" de la intalnirea cu fetele.

Ne-am saturat de reguli, reguli pe care de fapt tot noi ni le impunem, regulilele impuse de societate. Cautam ceva matur, cautam ceva diferit, persoane care sa ne-o traga intelectual.

Momentan nu dam decat peste persoane interesate, puerile, cu care trebuie sa jucam dupa anumite reguli... cine suna primul, cine invita primul la un suc, cine saruta primul, cine ia in brate pe cine, cine isi marturiseste primul sentimentele... Aoleu, daca l-ai scos la o cafea ieri, azi nu-l poti suna... trebuie sa pari dura, insensibila, sa pozezi intr-o persoana care nu e disperata (de parca am fi), trebuie sa pozezi intr-o persoana independenta financiar... sau cine stie ce kkt!

Vrem sa aveti curaj, sa nu ne mai ascundem.. daca ai chef de un suc cu el iar, dupa doar o zi diferenta, ce are? Ii place sa discute cu tine... poate mergeti mai departe ?! Vrem sa nu mai jucam dupa nici o regula decat cea a inimii... hai sa avansam la urmatorul nivel, hai sa fim maturi si responsabili, sa facem ce ne dicteaza inima.

Nu mai vrem aventuri, nu mai vrem copilarii, vrem o relatie faina, asa... cum o vrea fiecare. Cautam altceva! Cine ofera? :P

Alegeri

2009-05-14T14:30:00.008+03:00

Noi ne-am saturat de "obligatiile" de a lua decizii, de a ne hotari. Ce e atat de rau in a trai clipa, cu riscul de a ne rani, ce e atat de rau in a amana luarea deciziei?

Mira vroia sa vorbesc despre toata povestea ei, dar nici nu stiu de unde sa incep; nu vreau sa fiu subiectiva. Ea tine mult la un tip, dar pe parcurs a mai aparut un altul. Ea are sentimente puternice pentru primul, dar cel de-al doilea care o place mult, se poarta tare dragut cu ea. E tare confuza intrucat nu stie ce sa aleaga, sa incerce sa construiasca o relatie de iubire pe una de prietenie sau sa se lase invaluita de cel de-al doilea intr-o poveste pe care poate nici nu si-o doreste cu adevarat? Ne cerea noua sfaturi, dar concluzia mea publica :) este "de ce sa iei vreo decizie?" Unde te poate inima, unde te poarta ganduri acolo du-te. Chiar daca poate te va durea mai incolo, o sa-ti dai seama si mai tarziu ca toate isi au rostul. Sa nu avem regrete vreodata!

Eu nu stiu ce am. Ori m-am pierdut si nu ma mai gasesc ori accidentul m-a schimbat enorm. Mi se pare totul atat de pueril, de neinsemnat. De ce sa ma chinui sa obtin ceva in viitor? De ce sa ma joc cu vreun sentiment? In secunda urmatoare poate nu mai sunt. De ce astept o "viata intreaga" ceva? Trebuie sa facem acum, pentru ca s-ar putea sa nu mai fie nimic maine. Nu vreau sa pierd timpul. Imi vreau "printul meu pe cal alb" acum! Boem asa cum esti, nebun, copilaros, matur, inteligent, glumet, grijuliu, deschis tot... exact asa cum esti! Dar acum! Nu am chef sa ma pierd in detalii acum si sa te descopar peste ani de zile... sa pierd atata timp...

Dar sunt prea nebuna, prea copilaroasa, prea... nici eu nu stiu cum. Si asta doar pentru ca visez in continuare... sa fie unul care sa vina sa ma ia brusc sa ma sarute, sa ne invaluim in tot misterul posibil, care sa fie nebun si sa observe cum reusesc sa incorporez toata frisca in ciocolata calda, fara sa dea p-afara.

De ce m-as rupe eu acum din tot ce am? E minunat, e frumos, chiar daca nu e perfect, dar perfectiunea mea se gaseste in tine. Abia cand o sa-ti faci curaj sa vii, abia atunci o sa se schimbe viata mea. Si asta in sensul pozitiv, pentru ca o data cu prezenta ta in viata mea, se vor stabiliza lucruri interioare din mine si din tine.

Am scris la persoana I, dar stiu ca si fetele mele au aceleasi ganduri. Ne-am saturat de tipi slabi, lipsiti de curaj, doritori de aventuri si de jocuri. Aveti impresia ca avem o viata intreaga in fata noastra, dar daca maine nu ar mai fi?

Ne sarutam sau ce facem?

2009-05-11T22:28:00.005+03:00

Am preferam sa am acest titlu pentru ca fraza descrie cel mai bine saptamana trecuta. Mira spune ca este ca un "pact" intre noi, dar mai sunt altele incheiate si cu altii, daca o luam asa. Eu, una, consider ca saptamana trecuta a fost tare ciudata pentru noi si concluzia este cea din titlu. Parca asteptasem acest week-end de o viata intreaga si, culmea, a finalizat o saptamana si mai ciudata.

Ada s-a impacat cu Eddy. Si avand in vedere ca noi am trecut prin povestea mea cu Ace, o sprijinim si pe ea acum. Atata timp cat ea e fericita acum, chiar daca poate mai tarziu o sa "ne" doara, noi suntem fericite pentru ea.

Mira, desi noi speram sa reuseasca sa traca peste cinva cu altcineva... nu s-a intamplat asa. Ba din contra, persoana cu care noi speram sa reuseasca sa-si revina, a dat-o in bara si mai rau. Pentru ca unii baieti nu stiu sa se exprime si atunci cand nutresc sentimente pentru cineva, tind sa spuna prostii din cauza emotiilor.

Deda aparent are conexiuni puternice cu un tip nou - Robert. Doar ca, desigur, si de aceasta data nu este in tara, desi este roman. Dupa ce a stat de vorba cu el vreo cateva ore, explicatia ei a fost: avem o conexiune, ne leaga ceva... va povestesc mai tarziu.

Iar Blondis a reusit sa treaca cu totul peste este. Zice ea.

Si culmea este ca toate suntem unite de acelasi lucru: un sarut. Pe fiecare dintre noi ne-a ajutat intr-un fel sau altul. Deda s-a simtit altfel pentru ca nu s-a sarutat cu el, Mira si-a dat seama ca nu este nimic dupa un sarut, Ada a revenit pentru ca e prea tare, Blondis si-a dat seama cat de detasata este dupa ce s-au sarutat.

Eu mi-am dat seama dupa un sarut ca eu am nevoie sa ma opresc din tot si sa reincep. Doar ca nu imi este atat de usor sa dau "enter" si sa incep un rand nou. M-am gandit foarte mult in ultima vreme la ceea ce mi s-a intamplat si abia acum incep sa privesc obiectiv. Ace nu m-a vrut, nu mai conteaza de ce. Nu mai conteaza nimic. Iar ceilalti nu stiu sa ma aprecieze, nu au rabdare sa ma descopere si, cu atat mai mult, nu merita atentia mea. Doar ca acum tanjez si mai rau dupa cineva - oricare ar fi el, doar sa fie.

If there's no breaking then there's no healing,
And if there's no healing, then there's no learning.
And if there's no learning then there's no struggle.
But struggle is a part of life. So must all hearts be broken?

Cum putem face sa trecem peste toate durerile? Cum putem face s-o luam de la capat? Sa simtim acei fluturasi exact cu cine trebuie, unde trebuie etc? Cum putem face sa le avem pe toate, exact asa cum le visam? Eu as sugera sa ne oprim din trecut mai intai. Si apoi sa traim prezentul, pentru a avea viitorul dorit.

Doar ca eu desi am inceput sa ma opresc din trecut, nu pot trai prezentul, pentru ca imi doresc prea mult asta.

Descoperiri

2009-05-06T09:48:00.003+03:00

Nu stiu ce m-a apucase, dar ieri aveam impresia unei zilei superbe, de primavara calduroasa... Visam cu ochii deschisi, ma aflam in Vama, pe la ora 11:00, un soare arzator, o cafea buna si eu care trageam cu "pasiune" dintr-o tigara.

Mai ales in ultima vreme, ne surprind diverse lucruri/actiuni/momente... Noua ni s-a schimbat macar un pic viata in ultima vreme, in sensul bun, ni s-au oferit oportunitati de "lucru" (ca sa zic asa), ne apare vreun baiat, primim vreo poezie, visam momente speciale...

Noi am descoperit ca trebuie sa ne pretuim pe noi 5, sa fim recunoscatoare pentru aceasta prietenie, care se cladeste, in timp, in ceva si mai minunat. Orice s-ar intampla mereu suntem alaturi una de cealalata; indiferent ca una pleaca pentru o saptamana din tara/oras, indiferent ca una se saruta cu un anumit baiat, indiferent.

Eu sunt recunoscatoare, pe langa cele de mai sus, si pentru acele momente create de oricine, prin care imi dau seama ca sunt si lucruri faine in jurul meu. Si eu am primit o propunere de "lucru" (asta cica am obtinut-o prin fortele proprii :P ), si mi-au aparut baieti, dar mai interesante sunt senzatiile create de acei baieti, senzatii traite intr-o clipa, dar senzatii minunate.

Cred ca am realizat asta cand am "primit" ieri o poezie. E mult spus primit, nu conteaza cine, ci conteaza senzatia. Parca acolo trebuia sa fie. Era cel mai potrivit lucru, era cel mai frumos si... aia trebuia sa se intample. (oare cand se vor lungi clipele?)

Saptamana aceasta sunt optimista, calma si zambesc mult, la un loc cu fetele mele!

One million billionth of a millisecond... that what you (should) represent for me

2009-04-21T12:13:00.004+03:00

Ma tot gandeam... si pentru ca nu am reusit sa uit asa usor si pentru ca inca mai este prin mintea mea, am decis sa pun totul in seama gandirii mele gresite.

Ace nu exista. Nu va exista niciodata. Cel putin nu asa cum imi doresc eu. Mereu vroiam un tip indeajuns de nebun incat sa-mi demonstreze ca exista dragoste si in zilele noastre. Dar Ace nu poate oferi asa ceva. Nu mie.

Ceea ce am avut cu Ace e undeva in trecut si atat. In prezent nu exista nimic. Totul a fost in mintea mea, in inchipuirea mea. Un vis frumos din care trebuie sa ma trezesc pana nu e prea tarziu.

Mai e putin si e ziua mea. Mai e putin incep sa fiu singura, pe picioarele mele (pentru ca nu as spune ca sunt si acum)... Mai e putin si nu-mi permit luxul de a fi vesnic indragostita de dragoste, de lucruri puerile, sa fiu visatoare si o romantica incurabila.

Nu promit ca de astazi ma rup, pentru ca stiu ca nu voi reusi asa usor. Dar promit ca de astazi o sa incerc din ce in ce mai tare sa fiu aici pentru mine si sa-mi scriu singura povestea asa cum merit!

Decizia e finala si imi apartine in intregime: ratiunea invinge sentimentele. Nu mai am loc de asta de astazi incolo... Si astazi o sa plang muuuult ca de maine sa nu mai am lacrimi, asa cum nu am mai avut acum 3 ani, cand am trecut prin acelasi lucru... Dar sper ca nu ma voi mai intoarce vreodata in acest loc. Si azi sa plang pentru ultima oara (cand ne-am impacat anul trecut, mi-a promis ca nu ma va lasa sa ajung aici... de data asta, imi promit eu ca nu ma voi mai intoarce).

De maine, voi zambi

Nervi si pa

2009-04-12T01:38:00.000+03:00

E un post nebun, dimineata pe la 2, plin de suparare si... chiar nervi.

Ne-am saturat de jocuri, de intrigi, de semne ascunse. Nu mai vrem ca baietii sa se ascunda atata, sa ajungem mai mereu in situatii de suparare sau inimi frante.

Ne intrebam unde e problema: la noi sau la ei. Poate interpretam noi gresit gesturile/faptele/vorbele lor; poate se exprima ei gresit, pentru ca exprimarea nu e punctul lor forte; poate ne transmit special semnale, pe care noi sa le interpretam asa si sa ne faca sa suferim (desi asta da in sadism, parerea mea)...

Nu ne dam seama daca ar trebui sa schimbam mediul, daca ar trebui sa ne rupem sau care este solutia optima din a scapa din durerile astea emotionale, aparent traite cam des de noi in ultima vreme.

Fetele din orasul acesta vor sa nu mai sufere, vor sa fie fericite alaturi de cineva care sa le aprecieze la adevarata lor valoare!

Chemare

2009-04-10T01:50:00.000+03:00

Acum cateva zile m-am intalnit cu o prietena draga si-mi povestea de un film interesant, in care urmatoarea idee era sugerata: personajele cantau un anumit vers si astfel persoanele vizate veneau la ei. Ma gandeam cat de interesant ar fi daca s-ar putea intampla asa ceva si in realitate. Ar fi atat de frumos, sa auzi in lumea intreaga cantece peste cantece de chemare a vreunei persoane... Ar fi ca o melodie la telefonul mobil, dar pe care ar auzit-o intreaga lume si instantaneu persoana dorita ar fi langa tine.

Si de aici am dat in altele, pentru ca desigur, acum ca sunt un pic mai libera decat eram acum o saptamana, am timp sa ma gandesc. Si din pacate, nu ma gandesc la ce trebuie. Am iesit cu fetele, in sfarsit, dupa mult timp, la un suc/barfa. Si ne-am gasit locul nostru - un fel de cafenea, dar ieftin si mai elegant... Si ceea ce ne-a placut foarte mult, este ca la plecare, te invita sa alegi dintr-un cos un biletel, gandindu-te la ceva/cineva anume.

Aici e parte cam proasta pentru mine. Pentru ca eu m-am gandit la Ace si am tras un biletel. Tipic mie. Concluzia m-a bulversat nitel, desi ma gandisem deja la acel aspect: "prietenii se cunosc si la bine si la rau - cine nu e la amandoua, de fapt nu e".

Speranta moare ultima, stiu, dar m-am hotarat sa adorm in noaptea asta cu gandul la el, sa recapitulez inainte de adorm toata povestea si de maine incolo sa opresc. O fac pentru ultima data, imi amintesc toata frumusetea si sa incerc sa trec mai departe.

Incerc sa ma tratez, incerc sa scap, incerc sa fiu eu, libera, nebuna, independenta si... atat. Doar ca este un pic greu.

PS: fetele nebunele, ca de fiecare data, isi fac de cap - Ada a reusit sa se desparta definitiv de Eddy si se pare ca incearca o relatie noua cu un alt tip, Gaby; Blondis se pare ca face glume pe seama fostului si ii da sperante, dar pleaca mai repede decat sa apuce el sa-si dea seama de ceea ce se intampla; Deda cred ca se hotaraste sa astepte un tip dulcic plecat momentan prin tari calde, iar Mira se pare ca desparte cupluri, desi neaga ca ar avea vreun amestec. Ne distram, fataa !

Scuze din nou

2009-03-23T23:29:00.000+02:00

Eu ma tot intreb de o perioada, dar vad ca incet incet si fetele mele se intreaba acelasi lucru: pana unde mergi?

M-am si speriat in seara asta, cand primesc un e-mail de la Ada: "m-am despartit de Eddy". Vorbiseram in week-end despre asta. Apreciez tare mult oamenii care sunt in stare sa-si des seama cand sa se opreasca din ceva care le face rau. Chiar daca ii doare pe moment, dar sunt in stare sa-si dea seama ca daca nu se opresc, o sa-i doara mai rau, mai tarziu. Si ii apreciez pentru ca eu nu imi dau seama mereu cand trebuie sa ma opresc din ceva ce imi face rau.

Uneori avem impresia ca nu stim cand sa ne oprim, avem impresia ca totul va fi bine, ca va trece sau se va rezolva. Dar uneori nu se intampla asa. Uneori nu se mai rezolva. Uneori totul se opreste si/sau isi schimba sensul cu 180 grade. Si doare. Si poate nu-i vedem sensul pe moment. Dar mereu exista un motiv. Solid. Bun. Dureros si fara sens pe moment, dar cu directie in viitor.

Ada, bucura-te ca ne ai pe noi aproape. Bucura-te ca ai avut cui sa-i dai acel e-mail in miez de noapte si ca fetele tale ti-au raspuns in 15 secunde la el. Bucura-te de tot ce ai langa, chiar daca nu ai chef acum de asta. Are sens tot ce se intampla, numai ca uneori nu-l percepem fix atunci.

Si eu cred ca ma rup de Ace. Chiar ca mi-am luat la revedere asa cum n-am facut-o niciodata: adica deloc. Pur si simplu m-am oprit. Ca atunci cand fumezi o tigara sau mananci ceva cu pofta. La un moment dat, te opresti. Nu mai ai chef. Dupa 4 tigari una dupa alta, parca deja te irita a 5a. Si pur si simplu o stingi si te simti satul. Buna tigara, n-ai ce zice, dar ... nu mai vrei. Nu s-a intamplat oficial nimic. Neoficial, mi-a rupt inima iar. Si scuza-ma, dar de 3 ori nu-s nebuna sa trec prin acelasi lucru. Nu e vina lui, ci a situatiei. Nu e vina nimanui, dar povestea mea nu e aici. Cel putin nu momentan.

Povestea mea se scrie acum. O scriu eu. Si e minunata!

Fetele se duc la mare - se pune mana?

2009-03-20T20:51:00.000+02:00

Am preluat ideea de la Deda, cum ca fetele se duc la mare, nu stau doar la oras. Stiu ca e ciudat sa mergem la mare acum, dar avem motive. Petrecere mare :P aproape gratis.

Ne-am intalnit astazi pentru 10 minute, sa strangem toti banii pentru achizitionarea biletelor de tren de maine. Urmeaza sa plecam la mare, intr-un stil studentesc, adica sa mergem 7 ore cu personalul.

Si ideea disputata, in cele 10 minute, pornita de la o nebunie a Adei si a Mirei, a fost: tu pui mana?

Ada are un nou tic verbal, un cuvant pe care nu-l folosim atat de des... doar verbal :P . Mira a spus ca poate rosteste atat de des cuvantul, pentru ca se gandeste doar la asta. Dar am corectat-o eu: toate ne gandim doar la asta. Ciudat lucru a fost ca initial intelesesem ca Ada pusese mana de curand si ca d-asta s-a gandit la acel cuvant. Si asa am ajuns toate sa recunoastem, in 15 secunde, ca uneori mai dam o mana de ajutor... Si nu e o rusine.

Deci intrebarea noastra a fost: se pune mana, in general? Concluzia noastra: da.

Acum lasand la o parte glumele fetelor nebune, cred ca nu o duce nici una dintre noi bine, pentru ca momentan nu avem partea masculina atat de implicata in viata noastra. Sincer, eu sunt iar dezamagita. Am avut o discutie interesanta cu Ace de curand si chiar se potriveste intrebarea din titlu, cu alt inteles: pana unde dai o mana de ajutor? Cat de tare de chinui sa obtii ce vrei in viata personala? Cat tragi de persoana cealalta pentru o intalnire? Pana pari disperat? Cand pari disperat?

Scuze

2009-03-13T19:55:00.000+02:00

Am niste principii foarte clare in viata. In ultima vreme mi s-au conturat mai bine. Dar mereu am tinut la ele. De ce spun asta? Pentru ca de vreo saptamana m-am suparat pe fetele mele.

Vroiam tare rau sa mergem undeva, impreuna. La un concert, la o iubire de-a mea. Desi am spus ca mergem toate, treptat m-am trezit ca merg doar eu. Si nu-mi place sa mi se spuna ceva si il ultima clipa sa dau bir cu fugitii. Era "girls night out", dar ieseam doar eu, pentru ca fiecare a gasit un motiv sa nu mai vina (nu spun ca unele motive nu erau intemeiate).

Ele raman fetele mele, dar as aprecia enorm daca persoanele din jurul meu ar aprecia ca tin atat de mult la principiile mele. Spune mult despre mine asta.

Incepusem sa vorbesc de scuze. De multe ori ne trezim ca avem nevoie de ele, alteori spunem ca nu valoreaza nimic, pentru ca nu repara nimic. Dar oare reusim sa facem diferenta? Sau sa apreciem fiecare scuza in parte, desi uneori nu repara nimic?

Eu, cel putin, stiu ca atunci cand imi cer scuze sunt sincera. Si chiar daca stiu ca nu repara, imi exprim parerea de rau.

Imi pare rau ca m-am suparat pe fetele mele

Oboseala

2009-03-12T20:20:00.000+02:00

Sunt obosita. Mi-e dor de Ace. As vrea sa ies, sa conduc (mi-e dor sa conduc), as vrea fiu nebuna un pic, iar.

M-am trezit intr-o perioada full, intr-o perioada in care trebuie sa ma gandesc si ce fac mai departe, m-am trezit intr-un moment al vietii, pe care eu il simt ca unul important. Trebuie sa asimilez ceea ce invat, sa descurc probleme din prezent si sa ma pregatesc de viitor (care e tare nesigur momentan).

Si in acest moment m-am trezit ca vreau sa zburd, sa urlu, sa fiu nebuna... Ma visez la volanul unei masini, cu o muzica buna, la 2 noaptea, gol pe strada, plimbandu-ma de nebuna cu Ace in masina. Doar asa, ca avem chef. As prefera sa fie si cald, pentru ca urasc vremea urata, dar daca sunt in masina ce conteaza.

E ciudat pentru ca mi se pare ca ne trezim in momentele importante ale vietii noastre fiind singuri. Si e ciudat, pentru ca n-as avea voie sa zic ca sunt singura, pentru ca nu sunt de vreo 2 saptamani, dar nu simt... ca n-as fi. E o batalie incredibila in mine, a fost constanta in ultima vreme.. intre minte si inima. Pentru ca daca ar fi sa aleg cu mintea si sa ma concentrez pe liniste - l-as alege pe Laur. Daca as alege inima, l-as alege pe Ace. Diferenta e ca deja am ales pentru moment. Decat sa-l astept pe Ace, cand poate nici nu-l voi avea vreodata, mai bine aleg ceva momentan care sa ma faca fericita, desi nu in totalitate.

De ce sa te trezesti singur in fata momentelor importante? Oare asa e natura noastra sau visam prea mult unii din noi, speram toata viata ca viata noastra va fi ca-n filme? Poate ne trezim singuri, pentru ca de fapt niciodata nu ii punem pe ceilalti din viata noastra pe primul lor, pentru ca, de fapt, toti suntem egoisti.

Ace, I really miss talking with you.

Kid

Ace

2009-03-07T20:02:00.000+02:00

Am gasit cum sa-l numesc aici. E prea ... sa-i zic EL, mi se pare mult mai potrivit sa zic Ace.

Si ce-ar trebui sa zic de el... prefer sa nu zic de cati ani il cunosc, de cati ani vorbim, despre ce vorbeam, ce relatie am avut sau orice legat de trecut. Nici de viitor. Prefer sa vorbesc despre prezent, pentru ca ma calmeaza mai mult.

Si ce vroiam sa zic acum, era ca mi-e dor de el, pentru ca nu am reusit de ceva vreme sa facem lucruri tari impreuna. Dar macar stiu ca suntem ocupati si avem chestii d-alea importante cica pe cap si din cauza asta nu ne vedem, plus ca avem mereu momentele din trecut si stiu ca este imposibil sa se opreasca acolo.

Pe scurt, abia astept sa ne vedem sa vorbim la un ceai sau o bere pe treptele de la Ateneu! I miss you, Ace!

Noi

2009-02-26T23:22:00.000+02:00

Vorbeam azi cu Mira si recunosteam amandoua ca avem sentimente puternice de prietenie care ne leaga.

Adevarul este ca astazi a fost o zi foarte interesanta pentru noi. Deda a ajuns la spital, cu bronsita si facuse un atac de panica. Ada a ajuns in Sarajevo, unde o sa stea cateva saptamani, si era pierduta printre ruine si ii era frica ca o vom pierde pentru a deveni "femeia" mafiei, eu nu am reusit sa ma trezesc de dimineata pentru ca mi se facuse rau de oboseala, Blondis era speriata de viitor, pentru ca urmeaza foarte multe eveniment in viata noastra, Mira era obosita de la multe evenimente, dar in acelasi timp era increzatoare.

Ideea, la final de zi, este ca indiferent unde ne aflam, noi suntem noi si e foarte tare senzatia. Suntem unice si tari, dar impreuna suntem si mai tari si tinem tare mult una la alta. Si de fapt, la final, suntem tare fericite ca ne avem una pe alta. Spre exemplu, la 12:00 noaptea, stateam cu Mira si imi faceam griji pentru Ada si pentru Deda, dar ne-am dat seama ca de fapt ar trebui sa ne bucuram: pentru ca ele sunt bine si pentru ca avem pentru cine ne face griji si si ele sunt fericite ca sunt alte persoane pe lumea asta carora le pasa de ele si isi fac griji.

E un sentiment atat de frumos si atat de unic in lume: dragostea - acel sentiment conform caruia iti pasa de anumite persoane din viata ta, carora, de asemenea, le pasa de tine.

Acum, sa ne descriu pe fiecare e cam greu, pentru ca din moment ce suntem un grup, ceva tot ne leaga: nebunia, dorinta de a-i ajuta pe ceilalti, de a-i dezvolta, de a ne dezvolta... multe. Pe scurt, pentru o prima descriere, Deda se pare ca este cea cu baietii, Blondis este o persoana destul de mult orientata pe oamenii din jur, Ada este o frumoasa cu multa incredere in ea si care comunica foarte bine cu strainii, Mira experta in ale PR-ului, iar eu care cred in binele oamenilor.

Si cred ca cel mai bine, ne descrie unitatea, nebunia si .. bunatatea.

PS: stiu ca nu m-am vazut de mult cu EL, dar sunt fericita pentru ca am avut acele momente candva si a fost atat de super. Nu ne-am vazut nu pentru ca nu am vrea, ci pentru ca nu prea putem momentan. Si cand va trebui sa existe, o sa existe si o sa se poata. Macar vorbim, ceea ce inseamna mult, pentru trecutul nostru.

Indragostita de fetele mele,

Kidu'

Mandra si multumita

2009-02-25T23:06:00.001+02:00

Interesant... cred ca asta e cuvantul care ar descrie starea zilei de astazi. Nici buna, nici rea, ci interesanta.

Parca ne cautam unii pe ceilalti, ne straduim sa reusim cu tot ceea ce ne propunem, dar niciodata nu stim peste ce dam. Concluzia zilei de astazi a fost ca: "joci cartile care iti sun oferite. Tu decizi daca mergi mai departe sau nu, pe ele. Rar ti se intampla sa pacalesti jocul nitel si sa-ti alegi singur cartile cu care joci"; si mi se pare ca se potriveste cel mai bine.

Nu ma asteptam deloc la ziua de astazi, nu ma asteptam la ce s-a intamplat, dar ma bucur pentru tot.

Si ca sa revenim la ce s-a intamplat pana acum, de vreo saptamana, pot spune ca suntem tare multumite ca exista momente alea despre care povestim cand iesim la un suc. Nu suntem sic, nu suntem cool, nu suntem fancy, suntem noi. Suntem 5 si suntem minunate, si cica trebuie s-o fac publica. Si sunt mandra ca o fac publica! Acum trebuie doar sa ma tin de ea. Si sa vad cum reusesc eu sa centralizez in fiecare seara toate ideile a 5 nebune aici... :P

Mandra si multumita,

Kidu'